sâmbătă , 24 februarie 2018
660×220 transfero.ro
660×220 O afacere de viitor in tara ta

„Bevono questi romeni tutto” sau România de afară

Acum vreo jumătate de an, autocarul spre Italia oprise la ultima benzinărie din țară pentru alimentare. O pauză binevenită, mai lungă decât celelalte, în care toți cei din mașină coborau pentru a mânca ceva, a-și dezmorți oasele sau rezolva nevoile.

          Nici 1o minute și, la câțiva metri, o masă plină cu sticle de bere își avea mușterii săi împrejur care discută aprins și scuipă de zor semințe sau pufăie cu foc. Ai noștri sunt, adică cei din autocar, vreo 6 inși plecați de acasă spre mai bine.
          O femeie din  Focșani care mergea pentru prima dată afară (lucrase bine în sistem până acum, fără probleme, dar lucrurile se stricaseră și acolo) și pe care o cunoșteam din timpul campaniei electrale din 2016, se apropie și mă întreabă nedumerită:

Da’ oamenii ăștia așa fac și acolo unde merg?

-Păi, ce crezi? După Nădlac se schimbă cu ceva?

          Fiecare popor are metehnele sale, iar noi le avem pe ale noastre prin care ne-am făcut arhicunocuți în lume. În Italia în mod particular. Iar una care ne-a eticetat în mod radical a fost băutura.

          Băutura, bat-o vina, e cea care ne-a transformat de-a lungul secolelor și ne-a adus la stadiul în care suntem. Pare jignitor, ofensator să catalogăm un popor după această meteahnă. Dar noi o avem. Și o și arătăm cu mândrie.

          Barurile și restaurantele italienești au proliferat datorită românilor. O pizzerie din Olevano Romano, al cărei proprietar îl știam, îmi spune, la întrebarea cum îi merge:

-Până acum câțiva ani luam o stică de whiskiy și o vindeam în două săptămâni, o lună. De când au venit românii vând una la două zile. O iau întreagă la masă și o beau, cu păhărelul, cum făceau italienii până acum. Amaro? Vecchia Romagna? Cam până la 10 sticle pe lună. Bere nu mai vorbim. Uită-te pe masa lor.

          Și, într-adevăr, masa „lor”, acelor câțiva români așezați afară,  era plină.

          Tot zilele trecute ajung pe niște coclauri, la Mandela, iar în vale ne oprim să mâncăm un panino. Cerem și un amaro la bar, o etichetă nouă, necunoscută, din care vrem să degustăm. Italienii sunt specialiști în această băutură digestivă pe care o beau după masă mereu, nu mai mult de 30-40 ml.

-Cum e, se vinde ăsta, pentru că e bun! intru eu în vorbă cu vânzătoarea.

-Eeee, si bevono questi romeni tutto! răspunde cu aer mulțumit barmanița. Non importa l’eticchetta.

Înghit în sec, pentru că, femeia nu și-a dat seama că „rumeno” sunt și eu. Dar amaro a devenit mai amar, iar convingerea că băutura este eticheta noastră, tatuată de-acum, e indubitabilă.

          Nu e bar în Roma sau în orașele și satele Italiei unde mușterii români să nu fie bine primiți. Pentru comercianții italieni, un ochi râde unul plânge, vorba poveștii. La încasare e surâzător, la metehnele conaționalilor deja varsă lacrimi.

          Cum să nu ne vadă astfel italienii dacă în fața magazinelor românești, fără excepție, sticle de bere sunt vărsate pe gât de români în văzul tuturor? La stradă, mai scuns, la unele ascultând și muzica noastră gălăgioasă dată la maximum, înjurăturile și scuipăturile pitorești, covoarele de coji de semințe, toate acestea și multe altele – câte o bataie inclusă – , fac din noi un popor pitoresc, dar de evitat.

          Restaurantele românești? Locurile unde vorbești ca pe motocicletă pentru că decibelii muzicii și ai dedicațiilor lui Costel de la Roma, Gina de la Roma sau Vasile de la Focșani (inspirația numelor de scenă s-a oprit aici, dar dă bine) îți zdruncină creierii pentru o sptămână întreagă.

          „Mâncarea tradițională” nu mai vorbim. Aceeași ciorbă de burtă sau perișoare, de văcuță, fripturile sau sarmalele fotografiate anterior și puse pe facebook cu tot cu bilet de vizită pe ele sunt oferta pentru care românii de afară aleargă din spectacol în spectacol.

          Bâlciul, chermeza, paranghelia, boschetăreala sunt cele mai frecvente petreceri românești, bineînțeles cu dedicație de la cei care urlă-n microfoane. Pe telefon primești mesaje cu invitații la prințesa de Aur care a ajuns la Roma în pompa magna, pe facebook ești asaltat de Guță, …

          Anagnina, unul din locurile istorice de întâlnire ale românilor duminica, este imaginea ideală a uni Românii ca acasă: bagaje care se încarcă în autocare și microbuze, muzică de plâns cu capul pe masă în difuzoare, mici de proveniență dubioasă vânduți deasupra unei guri de canal în condiții de iarmaroc, în timp ce un frizer tunde mai încolo. „La țarc”, cum haios au poreclit tot românii locul (pentru că e împrejumuit cu gard de plasă) „verițele” beau cot la cot cu bărbații, un preot își face slujba într-o gheretă improvizată, împopoțonată cu de toate, în timp ce câțiva sămânțari, după ce au aruncat sticlele cu bere, se pișă pe gard și pe biserica lor.

          La câțiva metri, pe peronul autogării, mașinile blindate ale armatei și cele ale carabinierilor cu militari înarmați veghează necontenit la linișta ppulației și la apariția vreunui terorist. Teroriști nu au apărut până acum dar, din plictiseală sau umanitate, pentru a împiedica evenimentele neplăcute, militarii mai sprijină din când în când câte-un român aburit care nu mai pate sta în picioare dar vrea neapărat să fie cocoș țanțoș.

          Se mai vinde un parfum, un telefon… Ca la Obor la Focșani sau la Dorohoi. Dar e bine. Românii se simt bine, distracția e asigurată și, cel mai important, e la Roma.

Cristi Merchea