joi , 21 septembrie 2017
660×220 transfero.ro

Cartea Junglei” și „Micul Prinț” sau Eminescu și Creangă?

    Deunăzi a apărut o dispută legată de inițiativa unui profesor de limba română, Cristina Tunegaru, care a afirmat că preferă  „Cartea Junglei” și  „Micul Prinț”  în derimentul lui Eminescu și Creangă. Aceasta nu în lecturile sale, ci în predrea la școală a acestora pe motiv că limbajul celor doi clasici români nu mai este actual,  iar copiii noii ere supertehnologizate nu s-ar mai regăsi în ele.

Până aici realitatea e puțin „reală” dar și eschivată. Lăsând la o parte faptul că niciuna dintre cărți nu a fost scrisă ieri și nu descrie vreo realitate imediată, contemporană, iar primele vorbesc în dulcele grai românesc în timp ce ultimele sunt traduceri (și deci pot fi tălmăcite mereu altfel, adică actualizate), lucrurile sunt expuse puțin distorsionat.

Doamna profesor, prin afirmația făcută, discriminează două categorii de copii aproape distincte, arătând că este ruptă de realitate ea însăși: copii de la țară și cei de la oraș. Două categorii care învață pe aceleași manuale, dar rămân în zone și culturi diferite. În timp ce mulți copii din satele României, ale nordului Moldovei, Vasluiului sau ale altor zone, încă mai merg pe jos kilometri și au wc în curtea școlii, cei de la oraș sunt aduși în Clase E de părinți, folosesc ultimile modele de smartphon sau se joacă cu drone. În timp ce în marile orașe englezismele au invadat limba română, la țară încă „si mai înjurî ghini moldovinești” ,  copiii abia au haine să ajungă la școală dar vorbesc curat românește. Aceștia din urmă, cei din satele medievale ale României europene, vorbesc încă limba lui Creangă și a lui Eminescu și înțeleg destul de ușor și se regăsesc în poveștile și poeziile lor, ei bătând încă dealurile și scăldîndu-se încă în apa Ozanei.

Cei din marile orașe însă nu. Au trecut de această etapă, nu mai pricep nici ce ar însemna „curechi”, „mălăcieș în călcăieș”, pentru că părinții lor merg la „job”, „fac bussines”, „shoping” și nu „trebăluiesc”. Deci, teoria doamnei profesor se poate aplica dar doar unor anumite categorii de copii.

Citesc zilele acestea un roman mai vechi, „Neculai Milescu spătarul” al lui Dumitru Almaș. Am notat doar câteva fraze, dar ca acestea sunt nenumărate:

„- Și nu mai cârti că te dau pe seama gâdelui.

         Prisăcarul înghiți o nodâlcă amară, ghimpoasă, zgârcind rânjet spre musteața stângă.

         – Iaca, nu mai șuguesc, stăpâne. Fiind domnia-ta sămânță de boier, chitesc că nu-i bine să pun boii în plug cu domnia-ta.” 

         Și o alta:Călugărul l-a măsurat pe poznaș de cinci ori cu jordia peste spinare și i-a făcut trei benghiuri în frunte, cu cerneală; apoi la pus la falangă, trăgându-i la spate pân’a leșinat.

Cine sau câți din copiii de astăzi, din școlile de la oraș, mai știu ce înseamnă astfel de cuvinte? Limba este într-o continuă transformare și lecturile au nevoie de dicționare. Unele dintre acestea nu mai au nici corespondenţa în realitate a ceea ce definesc (gâde, falangă), altele nu se mai folosesc demult sau sunt rare în uz (jordie, chitesc, beghiuri, șuguesc, dodâlcă).

Cu toate acestea, indiferent de evoluția societății și a limbii, avem nevoie de Eminescu și Creangă. Ei descriu România și poporul așa cum au fost și așa cum se mai regăsesc încă în cătunele țării. Iar aceste cătune aparțin României și nu trebuie ignorate. Necunoașterea limbii române, cu tot cu arhaismele și regionalismele ei, nu este altceva decât ignoranță. Chiar dacă uneori e nevoie să folosim dicționarul. Dar Creangă și Eminescu sunt temelia limbii române și a românismului. Fără ei, fără poveștile în care s-au regăsit milioane de români și fără poeziile în care au visat, la fel, milioane de conaționali, astăzi nu am fi fost nimic.

Pentru că limbajul articulat este ceea ce ne definește ca oameni,  dar graiul este cel care ne definește și ne identifică drept români. Eminescu și Creangă sunt cei care s-au exprimat cel mai frumos în dulcele grai românesc. Fără ei și scrierile lor ar fi ca și cum smatphon-urile ar fi apărut fără să fi fost nevoie înainte de ms dos sau de Steev Jobs.

Iar în încheiere, ca o confirmare a necesității unei limbi române corecte în școală, a unui Eminesc și Creangă, nu pun un citat din operele celor doi mari scriitori, ci pe cea mai frumoasă definiție a graiului românesc: „Limba noastră” a lui Alexei Mateevici.

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.