marți , 21 noiembrie 2017
660×220 transfero.ro

„Ce îmi dai tu mie, dulce Românie”?

Nu atingeți subiectul români– este mai grav decât a atinge firele de înaltă tensiune ale șinelor de cale ferată. Și totuși mai existăm ca popor? Cine suntem? Ce am ajuns, în ce ne-am transformat? O Românie împărțită în două, un abis incomensurabil între noi și voi, între ei și ceilalți.

Copii, tineri, adolescenti rămași singuri, abandonați de părinți plecați în căutare de himere. Suflete pline de răni sângerânde, chipuri etern scăldate de lacrimi, de o parte și de alta ale granițelor.

Copii mici, plăpânzi, dar dureros de maturi pentru vârstele fragede, ce privesc triști și murdari din pridvoarele caselor ce stau să se dărâme pe ei, așteptând răbdători un mesaj, o ciocolată, o jucărie de departe. Se trezesc cu noaptea în cap, înfruntă noroaiele cât casa, de pe ulițele satului, și frig și vânt și ploaie pentru a ajunge la școală unde stau cu mănușile și căciulile înfundate bine pe cap, că doar soba din clasă nu are lemne, că nu sunt fonduri.

Copii, tineri, adolescenți ce își parchează bolidul cât mai în fața liceului, ce dacă iau locul de parcare al profesorilor, doar ei îi plătesc pe amărâți. Fără taxa lor grasă, prăpădiții de profi n-ar avea ce mânca. Sau diminețile, când străzile se blochează de mașini scumpe din care coboară baby-sitter-ul să ducă odorul la grădiniță, școală?! Plictisită, domnișoara își scutură, cu o manichiură impecabilă, extensiile ce îi cad perfecte pe spate. Trântește Louise Vuitton-ul pe bancă și încearcă să asculte ce vorbește individa de la catedră. Ar vrea să termine mai repede, că maică-sa i-a făcut programare la coafor după-amiază. Taică-su e senator, îl iubește nespus, că doar papi îi face toate poftele. Colegul de bancă cască somnoros, privindu-și satisfăcut Rolexul făcut cadou de mă-sa, judecător cunoscut.

Copii, tineri, adolescenți ce învață pe rupte, sperând că vor putea schimba cândva, ceva, pentru țara lor. Ore, ore de studiu, pregătiri asidue, pentru a se întoarce cu cea mai strălucitoare medalie de la olimpiadele din întreaga lume. Ce dacă nu există bani de burse, orgoliul lor și al profesorilor, mândria de a se întoarce acasă mereu pe primul loc, nu are preț.

Copii, tineri, adolescenti ce stau ascunși prin scări de bloc fumând marijuana cu sticla de whisky în mână plângându-și tristețile. Se fac de cocaină și etnobotanice pentru a scăpa de rău, un rău ce doar în mintea lor cuprinsă de depresie există.

Maturi, ce se trezesc dimineața, aruncându-se în iureșul orașului pentru că și azi trebuie să ajungă la muncă. Se apropie rata la bancă, cu întreținerea e în urmă pe o lună, iar copilul aseară i-a amintit de fondul școlii. Are 30 de ani, dar cearcăne și riduri adânci. E obosit, dar bucuros că are totuși de muncă. Nu a mai fost în vacanță de când era copil, într-o tabără la munte. Visează și mai răsfoiește câteodată filele unui catalog de voiaje.

Maturi, ce umplu autocarele, cu valize pline de speranțe. Speranțe într-o viață mai bună. De când s-a închis fabrica a fost greu. S-au dus banii de lichidare, banii de șomaj sunt terminați demult, de muncă nu a reușit să-și mai găsească, că doar la 35 de ani cine îl mai angajează, iar datoriile l-au îngropat. Și-a lăsat cei doi copii la mama și-a plecat. Au plâns mult cu toții, dar va fi bine. Că doar și văru’ a plecat acum 10 ani și uite ce casă frumoasă și-a ridicat.

Maturi, ce vântura mail-urile weekend de weekend că banii de la multinațională sunt mulți și trebuie cheltuiți. Merg la sală, au haine firmate, sunt intelectuali și încearcă din răsputeri să copieze viața occidentalilor. Merg la psiholog personal săptămânal, pentru că sunt mereu stresați, de trafic, de muncă, de puținul timp liber, fiind mereu pe fugă.

Maturi, ce bat la ușile agențiilor forțelor de muncă, depun CV-uri peste CV-uri în speranța că vor avea un loc de muncă chiar și cu acel salariu mizerabil ce abia îi ajută să ajungă la sfârșitul lunii. Sunt triști, li se citește suferința și dezamăgirea pe chip, deznădăjduiți de ceea ce le poate aduce ziua de mâine.

Maturi ce privesc cu răutate și invidie pe cei plecați. Sunt trădători nemernici, în viziunea lor, pentru că nu au rămas să se chinuie într-o țară pierdută, așa cum au făcut ei. Ei împotriva noastră, noi împotriva lor. Ei, noi, cu toții români dar suntem atât de noi contra noi. O societate putred de bolnavă. A dat demult în cangrenă.

Bătrâni, pensionari gârboviti sub greutatea durerilor. Au muncit o viață la CAP. Acum pensia este de câțiva bănuți pe lună. Noroc cu copiii, că sunt plecați și le mai trimit câte ceva. Fata îngrijește o bătrână în Italia. Ei, părinții, cu mâinile bătătorite de muncă și unghii murdare de pământ, sprijiniți într-un baston, se îngrijesc singuri, atât cât mai pot. Băiatul, plecat și el, muncește în construcții. Casa lor stă să cadă, că băiatul n-are timp să vină să mai pună o cărămidă ici-colo. Dar nu-i problemă că oricum ei dorm în bucătăria mică de chirpici.

Bătrâni, pensionari ce abia își plătesc întreținerea. Și-au vândut apartamentul mare. N-avea rost să-l țină, acum, când copiii au plecat la casele lor. S-au mutat într-o garsonieră să economisească, dar întreținerea tot mare e. Mănâncă biscuiți cu ceai, câte o cană de lapte, când și când, pentru că medicamentele costă mult și nu își pot permite carne. Bătrâni ce critică tot, uitând că și ei au fost cândva tineri.

Bătrâni ce stau la coadă la moaște, pentru că speră în iertarea păcatelor. Se înghesuie și se înjură la coadă la aghiazmă. Dau sfaturi în materie de religie, că doar, bătrâni fiind, le știu pe toate… și toate încep cu „să nu faci…că te bate Dumnezeu”, de parcă Dumnezeu e bătăușul omenirii.

Bătrâni, bunicii noștri, ce nu au uitat de tradiții și când tu, nepot de la oraș, îți amintești să mai treci pe la mamaia la țară, te așteaptă cu cozonaci parfumați și plăcinte calde. Bătrâni ce știu politică mai bine decât cel mai versat diplomat. Că doar ei au prins războiul, iar „ăștia” dacă promit – „stai dom’le liniștit că o să facă”. Și merg și votează… în numele meu, al tău… Au și acum căciula de astrahan și Alain Delonul mirosind a naftalină. Și le-au cumpărat acum 30 de ani, sunt mâncate de molii pe ici pe colo, dar nu au mai avut bani să-și cumpere altele.

Și la fel de cum sunt de devotați căciulii, rămân la fel și celor pe care i-au ales prima dată. Și vorbesc cu patos și convingere și vai și amar să îi contrazici, că știu ei mai bine… că doar au o vârsta. Avem „vedete” și televiziuni și politicieni săraci în „declarațiile de avere”. Avem manele și nunți de rromi ce se transmit Live, că doar au plătit bani grei ca piranda să apară la TV într-o oră de maximă audiență. Nu degeaba a dat suta de mii de euro pe rochia cu Swarovski. Avem DNA ce când și când ne mai oferă o arestare în direct.

Avem OPC, deși mâncăm laturile Europei la prețuri amețitoare. Avem taxe – de timbru, de mediu, de liniște, de apa pluviala. Avem internet și FB unde ne punem poze rânjind fericiți, că doar trebuie să crape de ciudă „prietenul”, că mie îmi merge bine. Avem interlopi cu palate. Facturile de lumină nu ajung niciodată la acea adresă, că doar firele de electricitate sunt prinse de cele ale amărâtului cu Dacia de peste drum. Au mașini bengoase, proaspăt „ciordite” din Germania. Avem hoți și prostituate peste tot afară. Pentru bani o vinde pe nevastă-sa, iar el se mai scoate cu niște parfumuri sau câteva bijuterii abia furate din casa italianului. Avem de toate. Nimic nu ne lipsește. Doar unirea și iubirea și respectul dintre noi. Ne lipsește educația, și cultura, și bunul simț. Dar la ce ne folosesc? ! Sau mai avem nevoie în ziua de azi de așa ceva? Noi mergem înainte. La fel de dezmembrati ca popor!

Elena Loredana Toc