marți , 21 noiembrie 2017
660×220 transfero.ro

Despre copiii diasporei românești de altădată și de astăzi

Un proverb polonez zice că: „Ai o viață întreagă ca să tot muncești, dar copiii nu sunt mici decât o singură dată.” L-am găsit întâmplător într-un „search google” deși nu aia căutam. Într-un fragment din romanul meu următor, la care voi lucra cu răbdare încă vreo doi ani, am scris și aceste cuvinte: Noi nu murim niciodată. Ne naștem copii și tot așa renaștem, în următoarea viață. Suntem doar un plâns perpetuu pe acest pământ, bucuroși să deschidem ochii spre ce va urma chiar dacă fiecare dintre noi, încetăm să mai știm.

Știe cineva de câte ori au murit și au înviat „copiii diasporei?” Sigur că știe: Cel care a trecut prin drumurile iadului pământean și lacrimile disperării, curajului și dârzeniei. În romanul Noaptea Speranțelor, semnat de mine, epuizat de ani buni și amintire plăcută mie, o mamă eroină, personaj real ca mulți dintre noi, plângea. Era acel moment al lacrimilor ascunse, frustrării că nu poți nici măcar să o faci în hohote pentru eliberarea sufletului tău pustiit de teamă, necunoscut și oameni niciodată văzuți până atunci.

Tânăra femeie se îndrepta spre Grecia. Nici aer nu avea, viză nici atât și îngrămădeala din camionul cu fugari din mai multe țări oropsite. Sub saci de cartofi făcuți punte prin așezarea lor, mișcau incomode și tot mai obosite trupuri de bărbați și femei. Albi sau negri. Români, albanezi, bulgari, basarabeni și de culoare. Atingerile unora de ceilalți erau inevitabile. Pe nimeni nu interesa însă decât un lucru: Să ajungă la destinație. Aerul era insuficient.

La un moment dat, pe o ploaie crâncenă, în Bulgaria, la începutul anului 2000, camionul cu pricina făcea un popas. Călăuzele erau clare: Totul în liniște, bărbații în stânga, femeile în dreapta cum vă dați jos, în pădurea neștiută. Pentru ei era mai ușor să își facă nevoile, pentru ele foarte greu ori imposibil. Și repede la loc în camion. Ghinion! O patrulă de grăniceri a oprit mașina. Ușile s-au deschis brusc. Prin întuneric, sub sacii de cartofi, își făceau semne cu degetul la gură să tacă mâlc deși nimeni nu vedea nimic.

Românca a simțit cum i se îndoaie spinarea, cineva călca pe deasupra cu lanterna aprinsă. Ce mai durere de om chinuit! Ce mai lacrimi curgeau mute printre trupurile lipite unele de altele! Ce mai amintiri spre acasă se derulau în doar câteva secunde…. Poate că e ca atunci când mori… în ultimele secunde îți revezi viața întreagă și respiri resemnat pentru ultima oară. Peste câteva ore, s-au deschis ușile. Pe o alee retrasă, într-o lumină strălucitoare de la stâlpii de iluminat, se vedeau câțiva portocali. Și afară era cald. Fugarii spre lumea liberă ajunseseră la destinație iar Grecia se arăta în toată splendoarea ei și fără pericolele ascunse.

În alt colț de lume, un român vedea Parisul venind pe jos după mii de kilometri. Acum peste 30 de ani, scriitorul Iancu Samson, decis și curajos, cu copilul micuț în spinare, pătrundea într-o altă viață în capitala Franței.

În Italia, pe la Trieste, podurile amețeau alți fugari. Și o altă mamă româncă. Speriată și curajoasă în același timp. Trebuia să ajungă departe, la Roma. Era începutul unui album al amintirilor de neuitat pentru un viitor-altfel. Abia trecută de 20 de ani, a părut descumpănită în sinea sa și totuși stăpână pe sine, pentru că știa ce voia. Și după câțiva ani, când a știut, a încetat să mai uite… Am vorbit cu ea de curând. Întâmplător la început și totuși nu. Și în nici 24 de ore am simțit o carte groasă în suflet, plină de lacrimi, de doruri, de frică, de temeri, de bucurie, de pierderi, renunțări și regăsiri cu ea însăși mereu mai mult și pentru totdeauna.

Câteodată nu poți citi o carte cu pagini puține că te plictisește. Dar propria ta oglindă nu te va putea plictisi niciodată. Oglinda ei, oglinda noastră, Oglinda COPIILOR DIASPOREI, rătăciți din nimic pentru mai mult ori pentru mai mult din nimicul la care au renunțat cu lacrimi în ochi și dorința de a se întoarce cândva să îl transforme în CEVA. Despărțirea de viață pentru a te întoarce la viață.

Și dacă mă încearcă memoria și amintirile mele acum, iar o lacrimă îmi curge, sincer, nu vă mint, pe obraz, oricât m-aș abține eu, e pentru că prima casă pe care am găsit-o în Italia, a fost un „bolovan” mare, pe care m-am așezat când am înțeles că până și piatra seacă îți poate aduce o bucurie-perspectivă ori pentru că s-au deschis cerurile din sufletul tău. Un cer al tuturor! Pentru noi și bucuriile la care tânjim cu toții, pentru noi, pentru copiii noștri și pentru libertatea de a trăi demn!

Lasă cerurile mereu să plouă lacrimi peste jurnalul vieții tale, străinule călător spre un alt destin! Nu opri ce te-a făcut mai puternic! Nu uita sacrificiile prin care ai trecut! Lasă „badanta” să scrie și să vorbească așa cum poate că „gramatica” mâinilor ei e mai folositoare decât manualul, deseori. Stă acolo, singură, între pereți străini și reci, își omoară timpul cu un telefon pe care cine știe, abia a învățat să umble iar duminica în parc, își dă întâlnire cu alte românce ca să mai audă vorbă românească ori să caute ceva de lucru în altă parte. Lasă românca ce azi poate că e o femeie de afaceri prin străini să își poarte forța, emanciparea și bunul gust spre alții cărora le dă de lucru, cunosc câteva astfel de persoane.

Lasă românul ajuns seara de la muncă acasă, rupt de oboseală, să pună capul pe o pernă care nu va fi niciodată ca aia mare și ca la mamaie ori ca acasă! Nu îl stresa cu politici inutile! Chiar dacă au trecut ani mulți, de acum zeci, românii rămân și la vârste astăzi mai înaintate „copiii diasporei”, într-o poveste fără de sfârșit din istoria omului suveran, adică a celui simplu și de rând.

Revenind la tânăra mamă cu care am vorbit puțin, pot spune că metamorfoza lăuntrică și-a lăsat urme adânci dar demne de un foileton al suferinței, răbdării, grijii părintești și mai ales al bucuriei că fetița ei e acolo, de-a gata, pregătită să-i umple viața pentru totdeauna. Provocarea de a citi în viața unei asemenea ființe este sensibilitatea pe care nu ai dreptul nici să o gândești, d-apoi să o afectezi… ne-am făcut toți „arici” cândva și am rămas totuși cu spinii, paradoxal, aducători de farmec și încântare. Este consecința celor care știm cum e prin străini și mai ales, a celor care suntem părinți, uneori singuri ori abandonați.

Dar despre alți copii ai diasporei, pot scrie? Despre cei născuți și trăiți aici, școlarizați aici… ei nu au avut istoria părinților… ei nu au nicio vină că în diaspora nu prea au ce învăța de la mulți care se ceartă public și se dau drept reprezentanții noștri. Ce s-a făcut pentru copiii copiilor diasporei de către cei cu competențele necesare? Câte forumuri și congrese ale românilor de pe toată planeta asta au abordat așa, cu disperare și maxim interes, problema abandonului școlar din țară, sprijinirea unor asemenea proiecte, problema copiilor din diaspora, azi elevi de liceu, studenți ori la grădiniță prin lume? Care din cei 6 sau nu știu câți parlamentari din țară pentru diaspora s-au bătut maxim interesați cu pumnii în piept și prin fapte nu vorbe că au făcut ceva ca tinerii români, generația nesacrificată a celor care s-au sacrificat, să nu uite de unde au plecat? Întreb doar. Și nici nu vreau răspuns, ăla e în viața reală.

Este luni, 6 noiembrie 2017. Pe toate aeroporturile din Italia sau din țările cu mari comunități de români aterizează mai mulți conaționali decât cei care decolează spre țară, înapoi. Cum coboară din avion, privesc spre ziua de mâine, mai siguri pe ei. Unii privesc pentru prima oară. Unii cam mulți. Mii. Sunt viitorii părinți ai viitorilor copii ai diasporei. Sunt dovezile clare că lacrimile despărțirilor spre o lume străină mai au mult de curs. Sunt mărturia altor ceruri care se vor deschide în hohote de disperare, bucurie, împlinire. Sunt cei ce nu mor NICIODATĂ. Nici măcar dorul lor de țară.

Azi dimineață, ușor trecut de ora 11, ascultam nu o voce, ci o filă cât înconjurul lumii din istoria unei mame mai puternice ca oricând. Unele discuții par banale. Nu e așa. Dincolo de orice conversație nevinovată, se poate afla oricând un chip sculptat din propriile amintiri, suferințe și reușite. De azi și de când primul român a plecat departe în lume, v-aș ruga să nu uitați niciodată de toți copiii diasporei. Tineri sau mai în vârstă. Toate generațiile au dreptul la același lucru: Să trăiască frumos și să nu înceteze vreodată să o facă. Indiferent de sacrificii.

Articol semnat de scriitorul Adrian Melicovici, rezident în Italia

Pe Adrian îl puteți găsi aici: https://www.facebook.com/adrianmelicoviciblog/

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it