joi , 14 decembrie 2017
660×220 transfero.ro

Dulce și Amar: „În viață nu contează de câte ori cazi, ci de câte ori te ridici și mergi înainte”

Uneori speranța vine doar de la Dumnezeu. Ne dăm seama că în viața asta nu ne avem decât pe noi și pe EL. Am căzut de multe ori și, fiind obișnuită cu căzăturile, cu pumnalele înfipte în spate, cu necazuri mai mici sau mai mari, zâmbetul s-a șters de pe fața mea, credința în Dumnezeu a fost știrbită, iar în locul meu, astăzi, a rămas o ființă care îmi trăiește viața și care își bate joc de ea așa cum vrea.

Nu sunt eu aceea, este ea, o ea care a încetat să mai creadă, dar continuă să se ridice, ori de câte ori, cineva care nu o cunoaște îi mai dă câte o palmă. Gândurile negative acaparează mintea oricui în momente de cumpănă și găsești cu greu forța de a te ridica, a-ți ridica privirea și a merge înainte.

Când am cunoscut-o, dragii mei, nu-mi venea să cred că am putut nimeri la o așa persoană urâtă. La chip, la trup, iar la suflet nici nu mă interesa, având în vedere că luasem drumul Italiei ca să fug de caracatița din România.

Brunetă, grasă, mustăcioasă, părul încleiat, dar mare patroană. Știam câteva cuvinte în italiană, dar nu voiam nici în ruptul capului să vorbesc cu ea. Mă mulțumeam că aveam camera mea, că mă puteam retrage acolo, atunci când doream să fiu eu cu mine și terminam ce aveam de făcut.

A avut multă răbdare cu mine. „Hai să bem o cafea împreună, stellina!”, îmi zicea. Mergeam să beau cafeaua, mai mult obligată. „Știi, eu nu am avut mamă, dar când m-am căsătorit cu Rosario, mama lui a devenit mama mea.” Suportam confesiunile interminabile despre copiii ei, despre răposatul ei soț, despre vreme și politică etc.

Într-una din zile, când lucram deja de 4 luni la ea, m-a chemat ca de obicei la cafea și mi-a spus: „Maurizio te place, stellina!” M-a măgulit ce mi-a spus, dar Maurizio era un tip mic de statură, chel, cu un pic de burtică, negricios și ochelarist. Îl vedeam că-mi dădea târcoale, dar nu l-am băgat în seamă, nu-mi plăcea deloc, nu-mi plăcea nici mă-sa și, cu toate acestea, îmi plăcea locul de muncă și-mi vedeam de treaba mea.

Duminica mă întâlneam cu alte fete, românce de-ale noastre. Fiecare își spunea of-ul de la serviciu. Eu nu prea aveam ce povesti, le-am povestit că Wilma m-a cerut de nevastă în locul lui Maurizio. Am spus multe de la mine, doar de dragul discuției și fetele râdeau de se țineau cu mâinile de burtă.

Timpul a trecut, parcă Wilma îmi devenea mai simpatică, așteptam să fiu invitată la cafea și începusem să o spăl pe cap, o dată la două zile, ca să nu se mai ducă la coafor. Îmi vorbea mereu de Maurizio, se interesa dacă aveam iubit. Nu aveam, în țară mă aștepta Dragoș, singurul meu iubit, viața mea.

A venit timpul concediului de Crăciun și Wilma avea nevoie de mine. Ca să nu o las singură am chemat o prietenă în locul meu. Când m-am întors înapoi, îl luasem și pe Dragoș cu mine, locul meu de muncă era ocupat de prietena mea.

M-am trezit singură, cu un copil de numai 5 ani de mână și cu bagajul după mine. M-a primit cumătra, cea care îmi botezase băiatul. Cumătru a venit beat într-o seară și a început să glumească mai mult. A doua zi mi-a zis cumătra că trebuie să plec în altă parte.

Am plecat în România. Am lăsat iar băiatul acasă, am stat câteva luni și m-am întors în Italia. Lucrez la fix, vin sărbătorile și nu pot să plec acasă.

E Moș Nicolae! Dragoș îl așteaptă. Îmi scrie scrisori și îmi face desene, în toate ne ținem de mână.

Nu am pe nimeni care să mă înlocuiască. „Prietena mea”, noua stellina, e cu Maurizio. Wilmei i-au picat rău glumele la adresa ei și a a fiului.
Nu, nu e o poveste despre dulcele și amarul străinătății, ci despre noi toți, ăștia răi și amari.

Marina, 40 de ani

Editor: Luminița Mirela Negoiță

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

error: Content is protected !!