marți , 18 septembrie 2018
660×220 Studio Mihaela Merchea

Dulce și Amar: Povestea unei copile din Spania

Începutul

Era o noapte rece de noiembrie, coborâsem din autocarul plin de români într-o stație de autobuze din Tarragona. Eram amețită, nu-mi simțeam picioarele după atâtea ore în acel autobuz îmbâcsit de mirosul de țuică și vin cu care grupul voios din spate se cinstea la fiecare zece minute.

Aerul rece mă izbise în față și stomacul nu a mai rezistat până la coșul de gunoi. După cinci minute am început să mă țin cu greu de colega mea de drum, abia puteam să car geamantanele după mine și tremuram din toate încheieturile, nu-mi era frig, mă cuprinsese o senzație ciudată. Începusem să plâng și lacrimile mi se înnodau în barbă.

Îmi aminteam de mama și de tata și strângeam în mână milionul de lei pe care mi-l dăduse tata, nu-l schimbasem în vamă de frica colegei mele de drum, deja îmi cheltuise mai mult de un sfert din banii pe care îi aveam la mine, pe prostii, prin magazinele unde opream.

Ne îndreptam spre o străduță îngustă și aproape fără lumini, îmi era frică, simțeam o panică ce, încetul cu încetul, mă trimitea cu gândul acasă. Cu fiecare pas ce înaintam, simțeam că las România în urmă, că o parte din mine murea. Nu mai auzeam pălăvrăgeala fără rost a colegei mele, simțeam că ceva nu mergea bine, îmi dădusem seama din autobuz, colega mea de drum Ioana (nume fictiv) era ciudată.

O cunoșteam de mică, fiind sora uneia dintre prietenele mele cele mai bune, era mai mare ca mine și mereu avusesem încredere în ea, dar trecuseră mulți ani de când n-o mai văzusem. Locuia în Spania de câțiva ani. Când mi-a propus s-o însoțesc, nu m-am gândit prea mult, am acceptat.

Ajunsesem la casa unde locuia cu perechea ei, un apartament drăguț, doar mobila necesară și puțin mai mult. Nu înțelegeam nimic de spaniolă, așa că aproape că nu deschideam gura pentru mai nimic. Ioana vorbea doar în spaniolă cu perechea ei, iar din când în când își amintea de mine și-mi spunea că doar așa o să învăț limba.

Acum îmi vin în minte atâtea replici ce i-aș fi putut răspunde, dar atunci eram doar o copilă speriată.

Eram fericită că până atunci, tot ce îmi spusese era adevărat. Locuiam toți trei într-un apartament și a treia zi deja începusem să muncesc pe un câmp de măslini. Era greu, nu eram obișnuită și nu înțelegeam nimic din ceea ce mi se spunea să fac. Vorbeau cu mine prin țipete, crezând că așa înțelegeam mai bine, doar reușeau să mă facă să plâng de neputință. 

A noua zi în Spania, mă trezisem de dimineață ca de obicei și mă dusesem la bucătărie după o ceașcă de cafea, dar n-am văzut-o pe Ioana în bucătărie, doar prietenul ei cu capul în jos și ochii înroșiți.

Mi-am dat seama îndată că ceva se întâmplase și-am întrebat timid: „-Unde Ioana?” Bărbatul îmi vorbea agitat și eu nu înțelegeam nimic, mă luase de mână și mă plimbase prin toată casa. Ioana nu era în acolo. Mă dusese la șifonierul din sufragerie și, când a deschis, am înghețat.

În dormitorul meu nu aveam sifonier, așa că toate lucrurile mele le pusesem în sufragerie. Nu mai aveam nimic, nici gențile, nici hainele sau banii pe care îi aveam strânși. Am început să plâng de neputință ,nu puteam vorbi, nu puteam întreba, nu știam cum.

Înțelegeam că bărbatul încerca să mă calmeze, doar reușea să facă contrariul. Panica își făcuse efectul și câteva minute pierdusem cunoștința. Mă trezisem pe canapea, bărbatul vorbea agitat la telefon și se uita la mine cu frică, cred că și el era destul de speriat, nu numai eu. Atunci am văzut că lua cheile și vorbind calm ieșise pe ușă, apoi am simțit cum încuia ușa. Acele trei sferturi de oră singură în acel apartament au fost cele mai largi și agonizante momente din viața mea.

Nu știam ce se va întâmpla cu mine, ce voi păți, mă gândeam la ce era mai rău și blestemam ziua în care mă urcasem în acel autobuz. Eram atât de speriată, mă gândeam să sar pe geamul din balcon, dar cei zece sau doisprezece metri de înălțime mă dăduseră înapoi.

Mă închisesem în dormitorul meu cu un cuțit pe care îl găsisem în bucătărie, cu ușa blocată cu patul și cu cuțitul în mână mă simțeam mai în siguranță. Eram dispusă să fac orice să mă apăr. Simțeam că inima îmi sărea din piept.

Auzisem gălăgie în casă și parcă auzeam limba română, credeam că e imaginația mea. O voce plăcută de femeie îmi vorbea în română, îmi spunea să mă calmez că totul este bine, să deschid ușa că vor să-mi vorbească, dar eram paralizată de frica că să mai pot reacționa în vreun fel. Au deschis ușa și o femeie zâmbitoare a început să-mi vorbească. Mă îmbrățișa și plângea cu mine.

Mă pot considera norocoasă, femeia cu care am ajuns în Spania plecase în acea noapte, fără să-i pese de fetița, aproape femeie, ce lăsa în urmă într-o țară străină și plină de pericole.

Am dat de persoane bune ce mi-au oferit un ajutor fără de care nu știu ce ar fi fost de mine. Am învățat mult din această experiență. Nu poți avea încredere în aproape nimeni, oricât de bine crezi că îl cunoști. Nu toți românii ce locuim în afară ne mâncăm între noi, ajutăm și suferim cu persoanele pe care le vedem în situații dificile.

Irina Gabriela Agape, Spania

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redactia@emigrantul.it și textul tău poate fi publicat!