marți , 16 octombrie 2018
660×220 Studio Mihaela Merchea

Federația Definitivă a românilor din Univers. Cu mine rege. Punct.

Dincolo de titlul monstruos sunt de făcut câteva considerații despre maniera păguboasă în care diverse grupuri din diaspora organizate local își pretind reprezentativitate, voce, autoritate.

O asociere de undeva din UK, se numește Federația Românilor de Pretutindeni, rulează un site de prezentare aproape decent pe care, dacă stai mai mult de treizeci de secunde, afli printr-un pop-up că „cineva din Franța tocmai a semnat pentru înscrierea în asociație” iar după alte 30 de secunde știi că „cineva din Belgia tocmai s-a alăturat Federației”. La 2 noaptea. Rezultă că organizația se mărește constant, cu 2.880 de noi membri pe zi.  Nu știu câți membri poate avea Federația Românilor de Pretutindeni pentru că nu știu când a început organizarea, dar ar trebui să fi trecut cu mult limitele diasporei din marea țară tocmai ieșită din Europa.

 

Am aflat despre ei întâmplător și am ajuns pe site-ul de prezentare pentru că au devenit vizibili după ce, aparent, cineva de la ei a făcut cererea de autorizare pentru mitingul din 10 august către Primăria Capitalei; nu știu ce activitate au, de când, ce își propun sau cine sunt. Nedumerește doar particula „Pretutindeni” din titulatura ONG-ului; pretutindeni, adică și despre mine e vorba în asocierea aia de care nu m-a întrebat nimeni dacă mă interesează. Nu contest că poate și ei, la fel ca mulți alții din diaspora, sunt militanți sociali de bună credință în timpul liber, ca oricare. Așa au simțit ei că trebuie să facă; mai mult, cred că erau convinși că românii din diaspora vor da buluc pe listele inițiativei. N-au făcut-o, nici la asta și nici la multe altele germinate cu aceeași bună-credință dar născute moarte ca oricare altă propunere fundamentată exclusiv pe entuziasm.

 

Oamenii și-au pus numele pe care ș-i l-au dorit pentru că era liber în registrul asociațiilor din țara unde activează, e doar o aroganță la fel ca oricare alta, toți suntem datori cu una, o sămânță de señorio nu a omorât pe nimeni. Dar tentația de a titulariza ONG-urile cu nume totale, cuprinzătoare și definitiv incluzive devine o maladie cronică care lasă sechele, ca să nu mai spunem de confuzia în care se găsește un eventual partener străin care va dori să comunice cu diaspora prin intermediul cui altcuiva decât a a Asociației Generale și Totale a Românilor de Pretutindeni care există doar în capul încălzit al cuiva pe persoană fizică. Vedem asta în Spania unde asociațiile se numesc Federații de asociații (ce mai poate urma după o federație de asociații, nu-i așa?) sau definitiva Asociație a Românilor din Spania, titulaturi dincolo de care e dificil de trecut, definitive și aparent atotcuprinzătoare.

 

Există în Barcelona Asociația Frizerilor de Animale mici și Asociația Colecționarilor de Dopuri de Șampanie unde lucrurile sunt clare, știi cu ce se ocupă oamenii ăia, dacă ai vreo treabă cu un dop de șampanie mai special știi că trebuie să te adresezi autorității în materie, nu bâjbâi aiurea adresându-te Ligii Pentru Protejarea Dopurilor de Plută Trapezoidale că nu-s competenți.

 

Ne ducem în derizoriu, e de înțeles astfel de ce nimeni nu simte că o acțiune e și despre el dacă la plănuirea respectivei mișcări nimeni nu i-a cerut părerea iar ONG-ul își vede acțiunea ratată întrebându-se ce nu a făcut bine. Este efectul constituirii unui ONG „pentru că ne trebuie” și nu pentru că avem un proiect care presupune o asociere necesar acordată, înțeleasă, asumată. În primul caz asociația presupune întotdeauna 2-3-5 membri cu pretenții de reprezentanți (ai cui?) iar în al doilea proiecte fundamentate la care se înhamă un număr necesar și suficient de indivizi dintre care poate se va găsi unul cu rol de motor pentru următoarele.

 

În așa numita diaspora de mobilitate, plecații după anii ’90, ne găsim în perioada romantică a mișcărilor asociative și trebuie să o luăm ca atare, acceptând elegant că învățăm din mers. Nu există un manual al șefului de cuib (scuzată-mi fie referința, trăim în pâlcuri prin diaspora iar expresia este potrivită fără altă conotație) din care să reiasă ce și cum avem de făcut, să prindem glas. Știm că suntem mulți, dar e cam singurul lucru pe care-l cunoaștem,. Mai știm că ne-ar fi mai bine uniți, spaniolii ne reproșează tocmai lipsa lideratului ca partener de dialog în sprijinul comunității, și cam atât. Autoclamarea ca reprezentant al diasporei al unuia și al altuia din capul lor strivește orice urmă de credibilitate în comunicare. Până la urmă poate că Diaspora nici nu are nevoie de reprezentanți ad integrum, zonele de interes sunt diverse și nedefinite încă.

 

Responsabilii ONG-urilor ar putea începe prin a se cunoaște între ei, la o privire sumară în Spania sunt mai mult de 200, poate dacă ei s-ar pune de acord în 2-3 privințe ar putea începe să construiască și comunități fundamentate capabile să genereze reprezentanți pentru administrațiile locale acolo unde trăiesc. Am putea răbda un an de întâlniri între ei, fără oblăduirea vreunei autorități mirosind a România (ca să-i și credem), iar din conclavul respectiv poate că am considera înregimentarea într-un proiect comun numit Diaspora.

 

O acțiune interesantă se va desfășura la sfârșitul lunii august la Cuenca cu tema „noțiuni pentru comunicarea eficientă în comunitățile românești din diaspora”. Să sperăm că se va bucura de o largă participare, oamenii activi sociali din Spania ar trebui să fie primii interesați de subiect iar dacă trebuie să înceapă de undeva să înceapă prin a schimba idei despre felul în care își pot angrena colegii și vecinii în asociații din cadrul cărora pot milita pentru proiectele lor. Și vai că lipsesc, ne lipsesc o mulțime de lucruri aici, la noi acasă, în diaspora.

Sevastian Hulub, Barcelona