660×220 Studio Mihaela Merchea

Ipocrizie în numele lui Dumnezeu

 

 

 

 

Doina Mustățea _______________

 

Nu știu dacă sunt tâmpită eu sau m-am născut într-o țară greșită, într-o țară unde foarte puțini se mai gândesc la copii și la viitorul lor, sau la sănătatea și viața acestora. Da, știu, majoritatea părinților vrea să aibă copii sănătoși și speră la un viitor bun pentru ei. Însă acești părinți devin reci, distanți și indiferenți când în joc este sănătatea și viața altor copii.
 

      Societatea e plină de egoism și de victimism, de ipocrizie: întotdeauna durerea personală, provocată de ruperea unei unghii, este mult mai mare decat durerea celui de lângă noi, provocată de cea de a treia operație făcută pentru extirparea unei tumori. Primează dorința de a cumpara o mașină nouă sau mai „mișto” decât a verișorului, în fața cursei disperate contra timp a vecinului pentru salvarea unui membru din familia lui sau chiar a lui.

      Ni s-a rupt unghia și ne doare? Ne văităm mai rău decât vecinul sleit de puteri de nenorocita aia de tumoare pentru că ne este teamă că el, vecinul, ne-ar putea cere ajutorul. Gândul la noua mașină sau la cât de bine ar sta ultimul model de plasmă în locul celui vechi ne face să gândim că suntem plini de probleme și că vecinul trebuie să și le rezolve pe ale lui cum poate. „Doar să mor să nu-mi iau mașina…” Asta în timp ce vecinul chiar moare pentru că nu-și permite să îți cumpere citostaticile care l-ar ține în viață.

      Am cunoscut un om care s-a trezit bolnav de cancer, o formă agresivă, în fața căreia medicii au avut mari rezerve. Însă medicii italieni sunt oameni înainte a fi medici și își fac datoria atunci când viața pacienților este în mâinile lor. Tratamentul corect aplicat și la timp, în dozele necesare, a salvat viața celui care era în pericol și care, după ritmul evoluției bolii, mai avea foarte puțin de trăit. Medicii italieni l-au salvat, spitalul unde a făcut tratamentul a pus la dispoziția lui medicamente care să combată boala, dar i-a pus la dispozitie și medici-oameni.

      L-am cunoscut după ce fusese salvat. Îmi pare rău ca l-am cunoscut. Îmi pare rău că am vorbit cu el. Daca nu-l cunoșteam și nu vorbeam cu el, nu aveam să înțeleg adevarata ipocrizie și nerecunoștință față de viață pe care a reușit să și-o păstreze. Pentru că oamenii (medicii) au făcut asta posibil.

      Ascultându-i povestea m-a înduioșat, dar, nu peste mult timp, au venit și părerile de rău. Fiind un om care a trecut prin lupta cu boala ultimului secol -cancerul -, fiind unul din învingători, mi-am imaginat că ar putea ajuta, măcar moral, pe cei care trec prin ce a trecut el. Așa că i-am cerut sprijinul pentru a ajuta pe toți acei care nu se pot ajuta singuri. A refuzat. Naucă, i-am explicat că ajutorul pe care eu i-l cer nu este unul financiar și că, mai târziu, foarte multe persoane care trec prin ce a trecut el, vor găsi sprijin.

      A continuat să refuze cu scuza că „doar Dumnezeu este cel care poate ajuta”.

      Dumnezeu ajută prin oameni. Noi suntem creația Lui, noi suntem cei care Îl reprezentam, noi, oamenii, putem ajuta alți oameni în numele Lui. Dar nu avem dreptul să le refuzăm ajutorul în numele Lui. Nu avem dreptul să pronunțăm numele Lui atunci când lângă noi un alt om moare iar noi ne prefacem că nu-l vedem. În acel moment mi-am dorit ca eu să nu fiu româncă în măsura în care este și el, sau lui să-i fie anulată cetățenia românească.

      Avem o țară plină de copii bolnavi iar indiferența noastră îi ucide înaintea cancerului. Suntem o societate indiferentă și egoistă care își distruge propriul viitor. Suntem o societate fără viitor pentru că nici nu merităm unul.

foto copertă preluată de pe: coramdeo.ro