miercuri , 14 noiembrie 2018
660×220 Studio Mihaela Merchea

România suntem noi!

Frumusețea pe care o găsim în jurul nostru vine întotdeauna de la oameni iar urâtul, răul și indiferența tot oamenii sunt cei care le lasă în urma lor.

Am întâlnit mulți oameni dedicati creării de frumos dar și foarte mulți născuți, parcă, să distrugă frumosul construit de alții cu multă muncă. Aceste rânduri vreau să le dedic distrugătorilor de frumos. Știu că aceștia sunt multi și uneori îi întrec pe creatorii de frumos, stiu că urâțenia nu li se vede pe chip, de cele mai multe ori, însă sufletul le este negru precum smoala legendarului cazan care se găsește-n mijlocul
biblicului iad.

I-am numit oameni cu sufletul de smoală sau șacali. Da, șacali, pentru că aceștia își contruiesc perenitatea speciei, hrănindu-se cu trupurile celor slabi, căzuți la pământ, incapabili să se ridice singuri.

Nu demult am cerut unui cunoscut să ajute un copil care provine dintr-o familie dezorganizată și mi-a răspuns că cel care l-a făcut trebuie să îl ajute, că nu-i obligația lui și că el este obligat să își ajute proprii copii. Atunci am sperat că, poate, nu sunt mulți care gândesc precum acest individ, pentru că viitoarea societate va fi formată din copiii lui și cei pe care el, astăzi, refuză să îi ajute.

Viitoarea societate va fi formată din oameni care se refuză unii pe ceilalți, care ignoră ideea de unitate și ajutor reciproc, pentru că așa a văzut la părinții lor, iar puterea exemplului își lasă amprenta în educația unui copil. Educația înseamnă viitor decent. Nimic din ceea ce nu dorim copiilor noștri nu trebuie să lăsăm să se întâmple altor copii doar pentru că nu sunt ai noștri.

Un copil căruia i se refuză ajutorul este un adult cu un viitor incert. Un alt om cu sufletul de smoală a refuzat să facă o donație pentru un copil foarte bolnav, în condițiile în care el este unul din părinții care luptă cu boala copilului lui, deci știe ce înseamnă suferința pe care o provoacă boala asupra copilului respectiv.

Acest om cu sufletul de smoală a refuzat să doneze, nu bani, așa cum ați putea crede, – poate nici nu-i avea -, ci o carte scrisă de el. I s-a părut că ceea ce a scris între filele acelei cărți se ridică la un nivel mult mai înalt decât ar fi valorat viața acelui copil.

Atunci l-am rugat pe Dumnezeu să nu-l pedepsească, ci să-i dea minte, iar mintea să îi deschidă sufletul și să vadă copiii suferinzi cu ochii sufletului, exact așa cum își vede propriul copil.

Una din marile tristeți ale vieții este să vezi cum omul își pedepsește semenii în suferintă, ignorându-i, prefăcându-se că ei nu există, doar pentru că asta le dă un confort personal. Este și mai trist să vezi cum un alt om(cu sufletul de smoală precum și chipu’-i) strigă în stânga și-n dreapta că el iubește copiii și că ar face orice să îi ajute pe cei săraci și suferinzi iar când i s-a cerut să acorde ajutorul promis, atât lăudat și cântat în diferite ocazii, aproape strigat în urechile tuturor te trezești în fața unui om șacal care pune preț pe suferința sau foamea unui copil și pretinde o sumă de bani justificând că tipul de servicii acordate de el trebuie plătite neapărat pentru că viața nu dă nimic gratis nimănui.

Astfel, șacalul a ales să mănânce mâncarea pe care ar fi putut s-o mănânce mulți copii și pentru mult timp acei copii ar fi mers seara la culcare sătui. Șacalismul a devenit o modă, el dă posibilitatea de a minți, de a înșela sau chiar de a fura. Furtul este un mod de trăi, un mijloc de îmbogățire.

Nu contează de unde și de la cine, important este că șacalul este mereu sătul, mereu îmbrăcat, chiar dacă asta presupune că îi lasă pe ceilalți fără mâncare, haine și medicamente. Pe cei descriși mai sus i-am auzit în nenumărate rânduri că România este țara care lor nu le mai oferă nimic și că nu se vor întoarce acolo decât atunci când ea, România, se va schimba în bine. Gândul meu, atunci, a urlat: ROMÂNIA SUNTEM NOI! Noi trebuie să ne schimbăm, noi suntem cei care o facem urâtă, noi suntem cei care o chinuim, o pedepsim și o transformăm în tiranul copiilor și părinților noștri. NOI, oamenii ei. De ce să cerem de la ceilalți ceea ce noi nu suntem în stare să dam? De ce cerem celor din jur să se schimbe când noi nu suntem în stare să fim un exemplu pentru ei? De ce trecem indiferenți pe lângă un copil bolnav sau flămând? De ce nu vedem un bătrân neputincios?

Le cerem celorlalți să o facă în locul nostru pentru că este mai simplu așa, pentru că găsim mereu motive care, egoistic, ne dau un confort personal. Nu uitați, însă, ceea ce noi facem astăzi se va reflecta în educația copiilor noștri mâine. Ei vor fi acea Românie pe care noi o construim, ei vor fi oglinda noastră pe viitor, ei vor fi România pe care nu o vrem pentru că îi osândim să fie ceea ce NOI îi invățam să fie.

Doina Mustățea

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redactia@emigrantul.it și textul tău poate fi publicat!