duminică , 17 decembrie 2017
660×220 transfero.ro

Românii bolnavi se întorc acasă

Eram mică, să fi avut vreo 9 ani, când am auzit cuvintele astea, vorbe pe care nu le-am înțeles atunci: „De n-aș fi fost român, aș fi fugit în România”. (Acum le înțeleg, dar îmi provoacă scârbă)

Cineva, nu mai are importanță cine, mi-a dat un Distonocalm (urma să plec fraudulos din țară), mi-a spus că o să-mi facă bine, o să mă liniștesc, chiar dacă eu nu eram agitată. Abia așteptam să cunosc alți oameni, să plec din țara care nu-mi oferise nimic.

Terminasem liceul. Anul 1999. Se pleca foarte greu din țară, iar cine reușea să ajungă, se comporta frumos. Eram (vorbesc despre cei ce au reușit să plece în altă țară) cam sălbatici, naivi, înapoiați, fricoși, zgârciți etc, dar ne știam locul. Docili, ca după Ceaușescu. Atunci ajungea în Italia, de exemplu, doar crema. La noi în țară încă nu existau supermarketuri, vorbesc despre acea perioadă. Nici nu știam că trebuie să introduc o monedă pentru a lua cărucior de cumpărături.

9 lungi ani am trăit în Italia. Timp în care am auzit și văzut multe. Am condamnat mamele care făceau copii în Italia și apoi îi duceau în țară pentru a fi crescuți de bunici sau alte rude, sau pe cele ce își lăsau copiii în țară. Până când m-am trezit în aceeași situație.

Împlinesc peste câteva luni alți 9 ani de când m-am întors. Am văzut depresia luându-mă în brațe și o perioadă m-a ținut așa, apoi am văzut-o luându-i în brațe pe alții și o văd și acum, când m-am eliberat de prinsoarea ei.

Românii se întorc acasă de la muncă din străinătate cu depresie, boala secolului XXI. Da, românii bolnavi se întorc acasă. Cei care au fost izgoniți de săracia din România, de sistemul ăsta corupt. Statul vrea să-i aducă pe români acasă, dar românii au deja altă casă (cei sănătoși rămân unde le este bine). Români îmbolnăviți sunt destui, în diaspora și acasă: criminali, violatori etc. Parcă nicio nație nu are mai mulți…

În tot acest timp (18 ani) am văzut cum depresia îmbrățișează copiii, pentru că mulţi părinţi au plecat să lucreze peste hotare şi au lăsat acasă un copil, doi sau chiar trei, care, în lipsa lor, încep să-şi schimbe comportamentul. Bunicii dau din umeri neputincioși. Nu știu ei de-astea. Ne-au crescut pe noi cu sudoare, pe vremea când copiii creșteau oricum. Aveți idee ce simte un copil crescut cu mama sau tata în străinătate? Eu am!

Astăzi m-am trezit cu un gust amar, greu de descris. Mi-a fost de ajuns o singură zi pe holurile spitalului ca să-mi dau seama cât de bolnavă este România. Dacă cetățenii ei pleacă peste hotare, dacă cetățenii ei suferă prin spitale, dacă România nu mai poate avea grijă de copiii ei, România este bolnavă. Nu fac politică, nu m-a interesat acest subiect, dar astăzi sunt indignată. Astăzi mi-aș da viața în fața Guvernului dacă aș ști că viitorul fiicei mele va fi altul față de cum mi-a fost mie trecutul. Nu vedeți ce se întâmplă?

România suferă îngrozitor, suferă prin toți cetățenii ei. Oare cât mai durează? Cât o să mai țină acest exod continuu? Cât o să-și mai bată joc de noi, Statul, cât? Cei care mai avem șansa de a avea o sănătate bună, măcar noi să mai schimbăm ceva.

Oameni buni, nu vedeți cât de nesiguri suntem? Stăm pe nisipuri mișcătoare. Presiunile continuă asupra noastră. Vor să pună impozit pe ouăle de la găinile din curte, iar politicienii devin proprietari pe bucăți din Dunăre. Neputința, stresul şi îngrijorarea ne doboară, ne omoară de vii. Mai rezistăm, mai putem? Mai e puțin, mai e un pic, hai, că se mai poate, dacă cineva nu „mută din nou capătul mai încolo”.

Ce este de făcut? Să rezistăm, să fim, să mai fim și să rămânem sănătoși și cu minte.

Luminita Mirela Negoita

error: Content is protected !!