660×220 Studio Mihaela Merchea

Singura oglindă în care am vrut să mă văd – copilul meu

     Definitiv nu a existat un an în care să-mi fi propus să plec. Am spus-o de multe ori, tot de atâtea ori de câte auzisem poveștile cu succese financiare concrete ale cunoscuților mei care părăsiseră România.

Laura Cătălina Dragomir

Motivul pentru care nu alesesem un moment era pentru că iubeam copiii, învățasem despre copii, lucram cu ei și eram prosper-fericită. Până l-am avut pe al meu, căruia mi-am dat seama doar în câteva zile, nu că nu îi pot oferi un viitor, ci că nu îi pot garanta nici măcar mâncare și scutece. Auzisem vorbindu-se de Italia, cred că și despre Spania auzisem că nu-ți cad chiar nenorocirile deasupra dacă vrei să trăiești acolo. Presiunea timpului nu m-a lăsat să cochetez în liniște și să descalific o țară sau alta catalogând-o ca fiind nedemnă să găzduiască o „pregătire” ca a mea. Oricum încercam să mă amăgesc că va fi doar tranziție, că pe mine n-or să mă lichideze greutățile, oboseala fizică și psihică.

       Când am abandonat România, am știut că e obligatoriu să abandonez și sentimentul de putere asupra vieții mele. Am fost avertizată că trebuie să-mi măsor, odată ajunsă, pașii și vorbele. Că trebuie să las deoparte mândria, ca atitudine. Dacă e să mă întreb, – deși am învățat mai demult că întrebându-mă des aș putea să-mi reamintesc mai mult decât vreau,- care e momentul în a cărui durere am crezut cel mai mult, ar fi ziua în care am mers prima dată la câmp. Să muncesc. Eu fusesem aproape de activitatea asta cât să o văd doar în copilăria mea, în satul bunicilor… și acolo mereu alții moșteneau genul ăsta de muncă și nu eu, cea care eram a cărților mereu. Nu știam nimic. Atunci mi-am dat seama cât de puțin știam despre lucrurile care țin lumea pe picioare. Mă uitam la toporișca cu care trebuia să curăț arborii, măslinii, și plângeam după modelul telenovelelor sud americane. Nu am fost de puține ori rezistentă, am fost și atunci așa cum am fost în primii (cam mulți pentru a fi toți doar primii) zece ani în care-am lucrat de luni până duminică. De sărbătorile noastre mai abitir pentru că ale noastre nu-s și-ale lor. Sau, cel puțin, nu-s pe-o dată. Am putut mereu, sau poate așa mi-am spus: mi-am tăiat părul, m-am îngrășat, am locuit într-un acelasi trening ani.

     

      În realitate, singura oglindă în care am vrut să mă văd a fost copilul meu. Cel care vedea frumoase și momentele mele anchilozate, persoana aceea mică care-și permitea să mă creadă regină peste o lume pe care-o inventa pentru mine. Tristețea e cathartică. Și eu îți răspund azi și sunt tristă. Dar măcar e tristețe, nu depresie! Tristețea în sine nu e o emotie rea dar dacă nu știi să oprești valul de energie toxică, „ajungi să nu mai ajungi”. Dacă e să sper e să nu mă mai aud vorbind de parcă aș fi doar o fată-n casă!

      Am făcut foarte multe lucruri! Îmi doresc însă să nu le uit, și „în fruntea mea” să nu vină sentimente dintre cele pe care medicii se încăpățânează să le numească boli.