joi , 23 noiembrie 2017
660×220 transfero.ro

Valle del Treja – Paradisul sălbatec de la porțile Romei

Treja (se citește Treia) este un râu nici prea mare, nici prea mic, dar de un pitoresc sălbatec, aparte. Cunoscut ca râul care nu curge spre mare, Treja este afluentul Tibrului, fluviul prin excelență roman, cel care străbate de milenii Roma.

Duminică, într-o zi de vară în care soarele a mai muiat canicula cu care ne-a sufocat două săptămâni la rând, am pornit spre acest parc natural ce poartă numele râului, Valle del Treja.

Din Cassia, o stradă consulară la nordul Romei, facem dreapta spre Mazzano. Câțiva kilometri drumul șerpuiește printre coline, vegetație arsă, pini mediteraneeni, smochini, cactuși indieni și soc după care ajungem la un pod. Nu putem lăsa mașina aici pentru că de la 6 aprile la 1 octobrie primăria a instituit blocajul accesului cu autoturismele atât în parc cât și în localitate. Practic, cu 8 euro, mașina poate sta toată ziua într-o parcare amenajată și plătită iar autobuzele pentru parc sau pentru a ajunge în sat, în Mazzano, sunt gratuite. O măsură care împiedică poluarea, parcearea haotică și traficul necontrolat.

Și au și de ce. Șiruri de mașini și drumeți curg spe acest loc.

Indicatoare, hărți, panouri explicative cu trasee, istorii și date tehnice se întâlnesc la tot pasul vorbind despre acest loc protejat de peste 600 de ha.

La poalele pădurii și pe marginea râului, un agroturism plin de verde, creat în jurul unui „casale”, a unei vechi ferme construite în piatră de tuf, e plin de lume: copii care se joacă cu poneii, măgăruși cae pasc liniștiți sau alăptând micuții, iepuri care aleargă liberi, o fântână-spălător renovată, terase, bănci, obiecte de tot felul, proprietari zâmbitori care te invită la prânz și-și notează conștiincios ezervările…

Petrecem ceva timp aici, făcând zeci de fotografii fără ca cineva să ne întrebe „de ce faci, mă, poze?”


Pe lângă domeniul bine îngrijit, curge un pârâu curat; mese din lemn din cel mai rudimentar sunt amenajate la fel cum grătare bine protejate. Indicatoare pe fiecare masă ne invită la curățenie și atenție față de loc. De altfel nu există nici un muc de țigară pe jos de parcă nici nu ar fi trecut oameni pe aici.

La câțivapași, pe un drum colbăit, coborâm pe Valea Treja. E ca intrarea într-o peșteră. Ne lăsăm pe niște trepte amenajate, săpate în piatră de bazalt, cu protecție, spre locul de unde vuietul apei se aude înfundat. Aici, altă lume: verdele e mai verde decât în fotografii, lumina pătrunde cu greu pe sub copacii falnici, apa cade în cascade care mai de care mai spectacloase și parcă nu mai ai răbdare să aștepți pentru că, la fiecare câțiva metri, vezi alt șuvoi de apă, altă cădere, alte stânci imense prăvălite cine știe când de pe malurile abrupte… Lume multă, ca la nntă, purcede spre înainte. Iar înainte ne așteaptă o veche moară de apă construită în piatră, un pod în lemn pe care-l traversăm spre o poiană fără soare, o deschidere sub protecția copacilor. Zgomotul apei ne însoțește și ne intră prin toți porii. Sunt toate națiile aici, nu numai italieni. Inclusiv români care au venit înainte de Sfânta Maria să se răcorească.

Și merită din plin.

Râul Treja și-a făcut loc printre stânci iar lângă ea brusturi, potbal, plante de tot felul iubitoare de apă se lăfăie fericite. Acolo unde nu și-a făcutloc, sare. Se aruncă în vâltori, în fuioare, cu spume sau în iureșe nevoase, spre bucuria ochilor și a aparatelor de fotografiat care fac concurs la declanșat. Libelule, fluturi, șopârle care ies pe câte-o rădăcină rămasă afară, sub rasele de soare ce reușesc să străpungă desișul pădurii și să ajungă pe furiș până aici, pietre sau stânci îmbrăcate în mușchi verde, îmbibat cu apă, crengi uscate, liane… Traseul nu e ușor dar e incitant. E o provocare. Îți pune mintea la contribuție, mai ales traversarea care se face cu precauție și cu grija fiecărui pas aruncat de pe un bolovan pe altul.

Dacă afară e soare și cald, aici e cât se pate de bine. Răcoarea apei și cea a umbrei e mai plăcută decât orice aer condiționat din metropolă iar miresmele ne fac să uităm cu totul vacarmul de unde am plecat.

Prietena noastră s-a dezbrăcat și s-a aruncat într-unul din ghiolurile pe care Treja le face, limpede și rece. E fericită că hidromasajul e natural și nu are nici clor, nici ph-uri cu minus sau plus. E sănătate pentru trup și suflet iar distacția în fața aparatului de fotografiat e maximă. 

Mâncăm ceva fructe și ne îndreptăm spre ieșire. Spre ieșire pentru că parcă suntem în subteran. Alte cascade, alt unghi de observație ne fac să ne oprim și să mai tragem câteva zeci de cadre. E un spectacol al naturii pe care nu-l vom șterge repede din memorie și din suflet.

Într-o zi în care veți voi să uitați de toate, să ieșiți din vacarmul și stresul orașului, mergeți pe Treja. E o desfătare a trupului și sufletului.

Cristi Merchea