70 de ani de la cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța

La 10 februarie 1947 a fost semnat la Paris omonimul Tratat care consfințea sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Tratatul cu pricina, încheiat sub dictatul țărilor învingătoare, USA, Marea Britanie, Franța și URSS, fixa despăgubirile de război pentru popoarele învinse și tranșa noile granițe între țările europene.

România, în calitatea sa de țară învinsă și de neo-satelit al URSS, a semnat Tratatul prin guvernul marionetă de atunci condus de Petru Groza recunoscând de iure ocuparea sovietică a regiunilor românești a Basarabiei, Nordul Bucovinei și a Ținutului Herța.

Acest Tratat este important deoarece este singurul care, în virtutea dreptului internațional, a stabilit și legalizat cedarea teritoriilor românești de dincolo de Prut aruncând milioane de români în mâinile sovieticilor.

An de an însă, în preajma aniversării Pactului Molotov-Ribentrop, este cultivată în mod eronat de către societatea civilă idea că de fapt acesta este documentul care ar fi stabilit granița de pe Prut. Păcat însă că Pactul era doar un acord bilateral de neagresiune între două țări inamice Guvernului României de la acea vreme, fără nicio valoare de drept internațional și care nici măcar nu prevedea explicit ocuparea Basarabiei. De altfel, principala vină pentru ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940 a fost a Guvernului României de atunci, care, lipsit de viziune geopolitică și de lungimiranță în afacerile externe, a lăsat ca Țara să fie înconjurată pe toate fronturile preferând mai de grabă să piardă Transilvania de nord, Basarabia, Bucovina de nord, Ținutul Herța și Cadrilaterul decât să pună în discuție aleanța cu Franța și Marea Britanie, aleații URSS-ului de mai târziu, care la masa tratativelor de la Paris, împreună cu USA, au fost chiar și mai generoși decât germanii lui Ribentrop, cedând toată România sovieticilor.

Așadar, în baza Tratatul de la Paris, responsabili de cei 45 de ani de comunism în România, de cedarea regiunilor orientale a Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și de deportările în Siberia se fac vinovate și țările învingătoare occidentale precum USA, Marea Britanie și Franța care la masa tratativelor au negociat libertatea și suveranitatea popoarelor europene de la răsărit.

Astăzi, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit iar Federația Rusă a adoptat o politică revizionistă prin redobândirea Crimeii, cedată în mod abuziv în 1954 de către Nikita Khrushchev Republicii Sovietice Ucrainiene, țările occidentale se fac unicele garante a Tratatului de la Paris din 1947.

Asemănând mai de grabă cu cele două minute de ură din romanul ”1984” a lui George Orwell, invocarea responsabilității Pactului Molotov – Ribentrop  în pierderea Basarabiei are drept consecință imediată devierea și canalizarea atenției de la principalii responsabili a înstrăinării teritoriilor românești dar și justificarea politicii externe antinaționale actuale. Așa se face că de la revoluția din ’89 guvernele României au ales să se supună condițiilor cerute de Bruxelles în vederea aderării la UE și NATO, care prevedeau, printre altele, rezolvarea disputelor de frontieră cu țările vecine. La 2 iunie 1997 România semnează un acord bilateral cu Ucraina prin care sunt confirmate și recunoscute ca legitime vechile granițe româno-sovietice (sintagmă folosită în document).

Astăzi, în plină criză ucraineană, România în loc să joace cartea revizionismului așa cum interesul național și istoria pe bună dreptate îi cer, s-a transformat în cel mai mare apărător din regiune a consecințelor Tratatului de la Paris, asistând mută la scoaterea limbii române din școlile comunităților românești din Ucraina și la aruolarea forțată a românilor din Nordul Bucovinei, din Ținutul Herța și din Bugeac, în armata ucraineană, care sunt trimiși la front pentru apărarea aceleeași consecințe antiromânești stabilite la Paris în 1947.

 

Ștefan Căliman,

Asociația Dacia.