Acasă e…

     Cel de-al doilea material primit pentru concursul „Emigrantul talentat” vine de la Palermo. Vine de la Tanța Stroia, o româncă plecată din cel mai estic loc al UE, Vaslui, care, la 44 de ani, în 2006, ia calea străinătății singură. Și ia cu ea amintiri, gânduri, trăiri dar și talentul de a le scrie frumos. Iată o povestire extraordinară.

 

   

Tanța Stroia __________________________________

 

         Într-o călduță seară din vara anului 2006, s-a urcat în microbuzul care trebuia s-o duca la Atlassib și, de acolo, via Italia. Era pentru prima dată când pleca atât de departe fără familia ei, soțul și cei trei copii, dintre care primii doi deja căsătoriți. Dar era decisă să răzbată, așa că și-a înăbușit în fașă gândurile negre și a încercat pe cât posibil să se bucure de calatorie. S-a minunat mult de peisaje, s-a bucurat ca un copil la vederea mării. A adunat în suflet impresii și imagini. S-ar putea spune ca instinctiv iubea deja Italia, încerca să-și aducă aminte nume de compozitori, scriitori sau pictori, nu voia să facă o impresie proastă. Între timp, cu dicționarul în mână, repeta la nesfârșit, ca o mantra, cuvinte, pe care în secunda urmatoare le uita.

 

       Era o femeie simpla, dintr-o familie la fel de simplă. Părinții ei au schimbat în copilaria ei mai multe orașe, așa că ea, copil fiind, a schimbat mai multe școli. Abia se obișnuiau într-un oraș cî trebuia să plece din nou.

 

       Nu a avut prieteni în copilărie pentru că se obișnuise deja să nu se mai lege ca să nu aiba regrete. Așa că familia i-a fost întotdeauna locul de refugiu. Când a venit timpul să-și întemeieze propria familie, nu i-a fost deloc greu să se mute de la oraș la țară. Pentru ea o casa nu era importantă decât prin prisma celor care-o locuiau. S-a obișnuit de-a lungul vieții să nu facă o pasiune pentru lucrurile materiale. Pierduse atât de multe de atâtea ori încât nu avea niciodată regrete. E greu să pierzi pe cineva drag, e dureros și dorul te ucide încet, încet pe dinăuntru, dar o mobilă e doar o mobilă.

 

       Către amiaza celei de-a treia zi a ajuns la destinație. Obosită, transpirată, cu picioarele umflate, dar privind cu ochi curioși în toate părțile, avizi de a înmagazina cât mai multe imagini care să-i rămână întipărite pe veci pe retină. Orășelul de provincie a uimit-o de la început cu liniștea orelor de siestă. Pustiul străzilor, răceala pietrelor… doar din loc în loc, pe trotuarul pustiu, i-au atras privirea portocalii sălbatici. Un orășel de munte de la înălțimea căruia se vedea marea de un albastru ca cerul de vară.

          A doua zi dimineață, după o binemeritată odihnă, prietena ei a a scos-o la plimbare ca să vadă un pic din centrul istoric. Pe la fiecare ușă pe care treceau se arătau capete curioase care întrebau „Cine e?”. Iar prietena ei se oprea și vorbea cu fiecare în parte, explicând ce și cum. Desi nu întelegea nimic din ce se vorbea în jurul ei, se vede ca dicționarul s-a dovedit a fi nefolositor dar zâmbetele încurajatoare au făcut-o să se simtă binevenită. Parcă nici n-ar fi plecat din satul ei. Își imagina că e o dupa amiază de duminică, iar ea trecea pe drum și se oprea să stea de vorbă cu femeile ieșite grupuri pe la porți.

 

      Dupa ce și-a luat în primire primul loc de muncă și a început să simtă dorul de cei dragi, si-a fixat primul obiectiv: „Anul viitor, pe timpul ăsta, vom fi cu toții aici”. Familia la care nimerise era de treabă, dar ea s-a simțit dintr-o dată deposedată de tot ceea ce o reprezenta ca persoană. Pentru început i-au ales un nume: Tania. Numele de familie n-au fost niciodată curioși să-l afle. Apoi i-au trasat sarcinile. În prima lună plâns în fiecare noapte pe furiș, să nu cumva să le strice buna dispoziție celorlalți. A fost anul cel mai greu din viața ei. Nu a putut comunica decât la nivel minim, nu a avut cui să-și destăinuie dorul de ai săi, și-a pus un bolovan pe inimă ca să nu se sfarme în bucăți. Un telefon acasă costa cât un ochi, așa că și acasă suna rar. Depersonalizată, neînțeleasă de cei ai casei, cu inima sfâșiată de dor, avea momente când credea că va abandona. Dar avea un țel și l-a dus la bun sfârșit.

 

      Acum, la o distanță de 13 ani, cu familia reîntregită, își vede nepoții crescând sub ochii ei, unii dintre ei născuți aici. Se bucură de o un serviciu care-i oferă satisfacții materiale pe măsură, iar seara se retrage acasă la ai ei unde cina este cel mai important moment al zilei. Muncesc cu toții, dar se bucură și de ieșiri în aer liber cu prietenii, câte-o excursie prin împrejurimi sau sărbători în sânul familiei alături de prieteni dragi. Uneori mai are nostalgii în care-și revede casa din România, dar cum pentru ea nu e nimic mai important decât familia, știe că acolo au rămas patru pereți și amintirile.

 

       Amintirile le poarta în suflet, iar ACASA e acolo unde se simte bine. E o mare diferență de la CASA la ACASA.

Tanța Stroia, Palermo, 08/06/2019

http://www.trilulilu.ro/mi-e-dor-de-tine-4