Acum 45 de ani apa Vizăuțului se putea bea

 

Un drum într-un sat de munte din Vrancea, Vizantea, e mereu o plăcere. Locurile sunt de vis iar la început de primăvară natura îți deschide inima și sufletul. Săraca natură suferă uneori și-și arată sechelele și rănile produse de om, de mizeria acestuia. Până când verdele nu va acoperi totul, cartoanele, hainele putrede, plasticurile sau toate cele aruncate de oameni vor călători pe ape, vor fi la vedere, vor sta agățate în pomi… Natura nu produce mizerie. Doar omul, în inconștiența sa o face, și o face bine.

Drumul până aici e sinuos și plăcut. Fuioare de fum se ridică ici-colo printre case și prin grădini. Trec apa pe o punte și mă opresc să fotografiez. O femeie tocmai vine să spele în albie niște preșuri de mașină.

– Da ce faci, domnule?! mă întreabă răstit, fără „bună ziua” și fără să mă cunoască dar supărată că cineva vine să le imortalizeze frumusețile.

– Tocmai fotografiam mizeria pe care o aruncați în apă, îi răspund.

– Nu noi o aruncăm, răspunde promt. Apa o aduce de la deal. Și continuă să spele în apă preșurile sale.

Mai nou, apele sunt cele vinovate de mizeria omului. Adaptarea limbajului și ieșirea din situații aruncând pisica în grădina celui care nu poate răspunde e modalitatea cea mai comodă și mai ușoară.

Îmi continui drumul și, trecând apa Vizăuțului pe o punte îngustă, în urma unor copii care se întorceau de la școală de mâna mamei, valea e acoperită de fumuri. Cu o zi așa însorită mulți au ieșit să curețe împrejur grădini, poieni, ulițe sau ce e de curățat.

   Când am venit eu aici, în Vizantea, apa pe-aici, pe Vizăuț, puteam s-o bem noi.

Un tânăr tocmai ce mi-a tăiat calea cu căruța trasă de doi cai aprigi. El în picioare, ca un Ahile plin de viață gata de luptă, ținând și ținându-se de hamuri cu îndemânarea celui care o face de mult, stăpân pe ele și pe căruța care alerga și pe drum și prin apă cu aceeași viteză.

Câteva case abia de văd de fumul care se ridică de la gunoaiele care ard. Cum dă colțul urzicii iar soarele încălzește pământul, oamenii ies cu altă bucurie afară. Și au și de ce. Malurile apei sunt pline de materiale plastice, haine putrede, bidoane, găleți și tot ceea ce omul aruncă în amonte, în speranța că apa va duce, departe de ochii săi,  mizeria de care s-a debarasat.

Pe Maricica Grigoraș am deslușit-o printre fumurile primăverii. Nu mai e la prima tinerețe dar încarcă furca cu sârg și o duce dincolo de o movilă. În iarnă a ținut aici o căpiță cu fân pentru animale iar acum trebuie să fie curat.

Când am venit eu aici, în Vizantea, acum 45 de ani, apa pe-aici, pe Vizăuț, puteam s-o bem noi. Așa de limpede era și gunoaie nu existau. Ori, atunci era lume mai multă ca acum. Acum, de ce-i lume mai puțină și… gunoaiele pământului!

Ne spune cu supărare despre asta și nu înțelege acest non-sens.

Sincer, în Vizantea nu am găsit prin sat nici PET-uri, nici hârtii. Uițele curate, containere pline pe care mașinile vin să le încarce, oameni care duc în pungi de plastic deșeurile… Dar pe ape, da. E mult de făcut iar primarul ne spunde despre  munca pe care o desfășoară atât cu mașinile, cât și cu oamenii. Și speră ca în timp relativ scurt să-i educe și să-i obișnuiască să arunce acolo unde au fost create locuri speciale.

Cristi Merchea