Așa le faceți voi, românii, femeilor voastre?

          Cristi Merchea ____________

       Azi, citind un material în Adevărul, mi-am adus aminte de o întâmplare mai veche de la Roma. Pe atunci eram supărat, dar astăzi tind să dau dreptate, cel puțin parțial, celor de atunci. 

       Se făcuse ceasul prânzului și lâncezeam cu mașina prin oraș, aproape blocat într-o aglomerație infernală pe via Casilina, în zona de est a Romei. Dusesem niște materiale într-un șantier iar acum mă gândeam să descarc schela din furgon și să îmbuc o bucată de pizza a taglio la o trattoria din Tor Bella Monaca unde se mănâncă dumnezeiește.
               Sună telefonul și, înainte să răspund, văd numele scris pe ecran: Tonino.

                E comandantul unității de poliție din Municipiul 8, un fel de sectorul 8 al Bucureștiului. Răspund cu gândul că sigur are ceva de făcut pe acasă sau pe la alți prieteni și ofițeri de-ai lui cărora m-a recomandat mereu. E zăpușeală afară, sfârșit de iulie, dar trebuie să închid geamul ca să pot auzi bine pentru că zgomotul de afară e de nedescris.
                – Ooo, ma dove sei? Per caso stai vicino a Tor Bella Monaca?*    

                – Da, îi răspund.

                – Vino repede, dacă poți. Am nevoie de ajutorul tău.

                Ajung relativ repede la o benzinărie aflată la intersecția străzii Casilina cu Torbella Monaca, aproape sub un pod mare. Aici mai multe mașini de poliție și lume adunată gură cască, polițiști, carbinieri…

                Cobor și-l găsesc imediat pe comandant alături de câțiva ofițeri și subofițeri de-ai săi.

                – Ce s-a întâmplat, întreb?

                – Benzinarul, zice, a găsit în spatele clădirii o femeie decapitată. Se pare că-i româncă, după trăsăturile somatice. Mă gândeam că poate mergi să o vezi, poate o știi, o recunoști… nu are acte la ea.

                – Dar cine a văzut-o, de ziceți că-i româncă? îl întreb.

                – A fost Sergio, îmi spune. E unul din ofițerii lui care are contact cu românii frecvent.

                Se mai gândește un pic, discută cu Sergio să meargă să o identifice. Comandantul nu merge. Are „orrore” de o așa scenă. Vrea să mă trimită, în schimb, pe mine cu ofițerul lui dar chiar nu am putere să văd o scenă de așa grozăvie. Nu am văzut niciodată și, deși îmi plac experiențele inedite, pe asta chiar  nu vreau să o trăiesc.

                – Așa le faceți voi, românii, femeilor voastre? sună sec întrebarea prietenului meu polițist. Le tăiați capetele?

                Întrebarea mi se păru cu atât mai deplasată cu cât, de ani de zile de când ne cunoaștem, nu mă tratase niciodată ca pe un „rumeno” oarecare, adică diferit de ei. Dar abia acum îmi dau seama că în momentele propice, de adevăr, diferențele dintre noi, românii, și ei, italienii, ies la iveală. Dincolo de aparențe și de legăturile solide de prietenie, sentimentele, preconcepțiile și percepțiile antistraniere rămân latente undeva, în străfundul sufletului, și ies la iveală la nevoie. Iar acum sosise momentul de a-mi reproșa mie, românul, cel din categoria oaspeților indesiderați, cât de sălbateci și cât de violenți eram într-adevăr. Nu mai eram prietenul, ci „il rumeno” din aceeași oală cu prezumptul asasin. Toți în aceeași oală…

                Nu am văzut cadavrul dar la numai o zi, după cercetări asidue, aflaseră că făptașul era însuși soțul decapitatei, un un italian din regiunea Calabria.

                Adică, așa or fi calabrezii? Sau intalienii? …

* – Hei, unde te afli? DIn întâmplare ești aproape de Tor Bellamonaca?

Lasă un răspuns