Baiatului meu

bambino-triste versuri

Ce sentimente poate crea lipsa apropierii, a dragostei dintre mamă și copil, într-o poezie plină de adevăr crud

Poate unii ne vor acuza că suntem un ziar al „badantelor”. Dar cum altfel dacă ele, la fel ca milioanele de români emigrați, sunt cele care au lăsat în țară copii și familii îtregi din dorința de a face ceva mai bun, mai mult și mai frumos pentru aceștia?

Zâna Azamfiricăi, despre care am mai scris, ne-a trimis o poezie superbă, scrisă cu suflet de mamă pentru un copil lăsat acasă, departe. O poezie în care românii plecați peste hotare se vor regăsi cu sutele de mii.

 

Băiatului meu

– Copile, sunt din nou departe,
Un plic cu bani iar ți-am trimis.
Dar, spune-mi tu, dacă se poate:
Cum fac să nu te știu iar trist?

 

– Tu, mamă dragă, poți trimite
Toți banii tăi, și tot ce vrei…
Dar asta n-o sa poată șterge
Vreo lacrimă din ochii mei!

 

– Copile drag, prin țări străine
Ajuns-am fără voia mea,
Sperând cumva, că pentru tine,
Vreun viitor să pot schimba.

 

– Eu știu, măicuță, că te-ai dus
Cand eram mic! Și multe nopți
Am suspinat ne-nțelegând
De ce-s mai singur eu ca toți…

 

Și știu, mămico, că ți-e dor,
Fiind mereu îndepărtată,
Și știu că nu ți-a fost ușor
Crăciun, și Paste, tot plecată…

 

Dar, vezi, acum crescui și eu.
Sunt mare, mamă, însă tu
N-ai fost să-mi lecuiești vreo rană
Când mi-a fost rău! Nici sufletu’!

 

Și, uite, anii au trecut,
E rândul meu să plec în lume,
Și-am să-ți trimit și eu averi.
Pe-un plic citi-vei al meu nume…

 

Și nu te-nvinuiesc, dar viața
M-a învățat că preț nu are
Nici mângâierea ta de mamă,
Nici plânsul meu, în depărtare…