BÂTA PARASCHIVA

Colecția AMINTIRI DINTR-O LUME APUSĂ

 

   Doina Mustățea ______________

 

       Primele mele amintiri cu ea le am de foarte mică. Era o bătrână gârbovită, slabă, iute la mers si cu fata plina de riduri care îi aratau o varsta foarte inaintata. Avea ochii de un verde respingator si rece care iti putea domina imediat privirea si care mai mult te speria si te obliga sa o tii la distanta. Nu cred ca cineva vreodata a indraznit sa o înfrunte cu privirea. Toți cei din jur și toți care o cunoșteau o respectau dar o și temeau în același timp. Cu toate astea nu era o femeie rea, din contra, avea acel ceva care te făcea să o temi și să o iubești în același timp. Nu fusese la școală, nu ltia sa scrie și să citeasca însă avea o capacitate extraordinară de a ține cont unor sume mari de bani și de a calcula cu precizie orice cheltuialî. Absolut nimeni nu ar fi reușit să o înșele dacă ar fi încercat.

       Mi-o amintesc cum spunea ca are 80 de ani insa chipul o arata mult mai batrana. In realitate nu stia cati ani are pentru ca buletinul de identitate ii fusese facut intre primul si al Doilea Razboi Mondial insa au trecut in el o data de nastere la voia intamplarii pentru ca nu stia cand s-a nascut. În 1982 ea parea ca are 80 de ani însa batranii satului, nascuti in 1902, anul presupusei ei nasteri, si-o aminteau, de copii, deja maritata pe cand ei alergau desculti, fara opinci, pe ulițile satului. Am auzit un bătrân povestind cum el, pe la 6-7 ani, și-o amintea tânără soție fără copii apoi, dupa Primul Razboi Mondial,  cu un barbat fara un picior, sprijinit de o cârjă, întors de pe front aproape nebun, iar ea supusa sorții muncea ca sa îl îngrijească. Același bătrân povestea cum soțul ei, într-o zi, s-a spanzurat, nesuportând suferințele provocate de război prin pierderea piciorului, suferințe care-l înecau în alcool si care, mai apoi, l-au împins să își pună ltreangul de gât.      

       Ceea ce pe mine m-a fascinat la ea au fost descântecele pe care știa sa le spuna si sa le faca tuturor celor care apelau pentru a fi ajutati. S-au desfasurat în fața ochilor mei de copil multe scene in care parinții veneau la ea cu copiii lor bolnavi, unii chiar leșinați, și o rugau sa le descânte de deochi, de pecingine, de bube de tot felul, de boli care mai de care. Nu am înțeles atunci si nu înțeleg nici acum fenomenul prin care un copil ajuns leșinat in fața bâtei Paraschiva, adus in brațe de parinti, dupa descantecul ei copilul a plecat acasa pe picioarele lui, razand, jucandu-se cu papusa de carpa pe care mama o adusese odata cu el. Ori de cate ori se regasea in fata omului sau a animalului bolnav (de foarte multe ori cei care cereau ajutorul, daca locuiau in localitate sau pe aproape, aduceau si animalele bolnave cu ei), mergea la fantana de langa casa, scotea o galeata de apa, umplea o cana sau un vas de lut cu acea apa, rupea o ramura de salcie din fata casei si se aseza pe pamant daca era vara sau pe un scaunel de lemn foarte jos, in casa, daca era iarna. Apa neinceputa, ramura de salcie si legatura ei cu pamantul (asezatul direct pe pamant) aveau o importanta capitala in fiecare descantec. Mai intai cerea numele omului sau animalului bolnav si boala de care sufera pentru ca fiecare boala in parte isi avea descantecul ei. Odata asezata pe pamant, cateva momente de liniste cu ochii indreptati catre cer o ajutau sa isi adune, parca, gandurile si fortele pt a infrunta acea boala. Apoi hotarata isi apleca privirea in apa din vas si incepea cu voce suficient de tare sa descante. Atunci, la acea varsta, invatasem cuvintele tuturor descantecelor pentru ca eram mereu in preajma ei si eram atenta la toate detaliile. In realitate motivul pentru care descanta cu voce tare era ca isi dorea ca cineva sa ”îi fure” aceste descantece si sa le duca mai departe generatiilor viitoare.

   

        Pentru mine era un joc de copil, invatasem toate descantecele dar nu pentru a le duce mai departe cum isi dorea ea ci pentru ca, in toata inocența mea, o urmaream si imi doream sa greseasca iar eu sa o pot corecta. Nu a gresit niciodata si fiecare descantec a functionat mereu asupra celor descantati. Dovada erau cei care îi cereau ajutorul si care se intorceau dupa cateva zile sau o saptamana-doua sa îi multumeasca. Unii voiau sa ii dea bani dar nu îi primea niciodata. În schimb accepta cate o oala de lapte de la vacile pe care le salva, cate o bucata de sapun de casa sau paine. Altceva nu accepta. Cum inca nu mergeam la scoala eram mereu in preajma ei o necajeam des. O trageam de fusta-i lunga pana in pamant, ma ascundeam atunci cand ma chema, o îngânam iar ea îmi spunea mereu:

       – Luceafarul mă-ti de copchil, nu te astâmperi nici când dormi!

       Asta era singura ei injuratura. Cu toate neplacerile care i le cream avea mereu in cate un buzunar ceva dulce, bun pentru noi desi avea o pensie mizerabila de 201 lei. Muncise la CAP toata viata insa acei bani nu îi cheltuia niciodata pentru ea ci cu noi, copiii unuia din nepotii sotului ei. Imi amintesc cum intr-o dimineata m-a chemat la ea si mi-a povestit cum visase ca in acea noapte venine la ea cineva imbracat in negru si ca a trezit-o din somn si i-a soptit la ureche ceva. Curioasa am intrebat:

       – Ce ti-a spus, Bâta, ce? A șovait putin apoi…

       – Mi-a spus ca Dumnezeu vrea sa ma cheme la el dar nu imediat. Ma va lasa sa imi inchei socotelile de aici intai apoi, intr-o zi de mare sarbatoare, voi merge la el. Sa stii ca doar tie iti spun asta, nu va mai sti si altcineva. A murit in 15 august de Sfanta Maria si pana in acea zi nu am povestit nimanui visul ei. A murit dimineata iar inainte de a-si da ultima suflare s-a asezat jos, pe pamant, asa cum facea cand descanta, m-a chemat la ea cu o vece stinsa si mi-a spus:

 

       – Cheam-o repede pe mă-ta, eu ma duc… Mama a ajuns la timp sa îi aprinda o lumanare. In aceeasi zi a disparut fara urma cainele din curte. Era un caine pe care eu il iubeam mult si de puiandru fusese adus acasa de ea cine stie pe unde gasit abandonat. Se numea Bursuc, asa l-a chemat ea, si era un caine foarte devotat. Ori de cate ori aveam conflicte cu ceilalti copii pe strada, daca riscam sa fiu lovita de vreunul, il chemam pe Bursuc iar acesta devenea deodata aparatorul meu si ii punea pe fuga pe toti. Ziua in care a murit Bâta Paraschiva a fost si ziua in care, nu stiu cum si unde, a murit si Bursuc. Multe saptamani dupa inmormantare l-am cautat, l-am asteptat, am mers si am colindat toate ulitele satului in speranta ca il gasesc. Nici urma de Bursuc. Am incetat sa il mai caut dupa ce, intr-o noapte, am visat ca l-am gasit dar nu se mai numea Bursuc ci Urzica. Foarte multi ani dupa aceea am visat-o si pe Bâta Paraschiva: era ziua mea de nastere si eram foarte departe de familia mea. Suparata ca nu pot fi impreuna cu parintii si surorile, m-am asezat in pat (era dupa amiaza) si am adormit. Atunci a venit la mine in vis si mi-a spus:

       – Stiu ca-i ziua ta si ca esti singura si trista, am venit sa iti urez la multi ani! Cand m-am trezit eram linistita si bucuroasa si ceasul imi arata ca dormisem doar cateva minute.