Bătaia în albastru patriotic

    Doina Mustățea _________________

    Într-o dimineață, cu ghiozdanul în spate, mergeam spre școală. Aveam cam 12 ani. De la noi de acasă până la școală aveam  10 minute la pas lent. Mai întâi treceam prin fața terenului de fotbal (acolo își juca meciurile echipa comunei), apoi treceam prin fața bufetului și a magazinului, urma sediul poliției, biserica, primaria și scoala. În fiecare dimineață, odată ajunși în fața bisericii, cu toții câți eram (mergeam mai în fiecare zi în grup către școală), ne închinam, ne făceam semnul crucii în respectul pe care bunicii și părinții ni-l insuflau față de Dumnezeu și cele sfinte. Apoi agale ne îndreptam către intrarea în școală care era imediat după primarie și fiecare intra în clasa lui.

        Într-o dimineață cu un cer cam înourat, trecând în grup pe lângă biserică, ne-am făcut de câteva ori semnul crucii și am mers mai departe. La câțiva pași, în fața primăriei, nu știu de unde a ajuns brusc lângă noi un burtos înalt, îmbrăcat în uniformă militară și urlând ca un dement ne-a dat ordin, de parcă eram soldați, să ne oprim. Speriați, ne-am oprit. Nu mișca unul. Eram 5 copii în grup și la fiecare ne-a pocnit câte o palmă mare și grea peste cap de parcă pocnea cu sete un adversar cu care era într-o competiție. Eu mi-am pierdut echilibrul și era cât pe ce să cad într-o baltă formată din ploaia ce cazuse în seara precedentă. A început să ne injure:

        – Dumnezeii mamilor voastre de mucoșii dracului, la ce vă-chinați, mă, când treceți prin poarta bisericii? Cine v-a învățat, mă, luav-ar dracu, să faceți cruce? Să megeți la discotecă, mă, proștilor, nu la biserică, acolo-i locul vostru! Mă-ta, tac-tu vă învață să vă închinați, mă?”

        Toți cinci am făcut un pas-doi în spate și ne uitam la el cum îi ies ochii din orbite în timp ce urla și resira cu greutate.   

         – Marș la școală, proștilor!

         Am fugit toți mâncând pământul. Am intrat în clasă speriată, m-am așezat în bancă și acolo am încremenit. Nu îmi amintesc ce materie am făcut în prima oră de curs și nici ce profesor aveam în clasă, îmi amintesc doar că nemernicul îmbrăcat în haina militară, roșu la față, a intrat în clasă pe la jumatatea orei urmat de directorul școlii și ne-a ținut un discurs de om dement în care ne obliga să nu mergem la biserică iar dacă simțim nevoia să ne închinam, s-o facem în clasă uitându-ne la tabloul lui Ceaușescu care ocupa locul pe care îl ocupa o icoană într-o încăpere pe peretele dinspre răsărit.

        Directorul școlii a fost mereu un om foarte educat atât cu noi, copiii, cât și cu toate cadrele didactice. Nu l-am vazut niciodată lovind un copil sau comportându-se urât cu un alt cadru didactic. Atunci, însă, în timp ce dementul urla la noi, el asculta cu capul plecat și își privea pantofii trist. Sigur făcea asta conștientizând că un copil de 12 ani nu putea merge la discotecă așa cum ne sfătuia dementul. La acea vârstă eu încă mă jucam cu păpușile și citeam foarte mult schimbând carți intre noi, colegii, sau mergeam la biblioteca școlii.

        Asta a fost o întâmplare pe care timpul nu mi-a șters-o din minte pentru că mai tarziu aveam să trec printr-una similară sau poate mai urată. Eram mai mare și înțelegeam mai mult din ceea ce se întamplă în jurul nostru și cu noi. Eram în primul an de liceu când, într-o zi, unul din profesorii cei mai severi din școală ne-a anunțat că a doua zi trebuia să venim îmbrăcați în costumul albastru de PTAP (pregătirea tineretului pentru apărarea patriei) care era format din pantalon, bluză și o bască. Astfel îmbrăcați trebuia să mergem în piața centrală din oraș, unde era și clădirea primariei, pentru că venea unul de la partid, de la București. Am fost bucuroasă că a doua zi nu facem ore de curs.

         În ziua următoare, pe la 10 dimineața, într-un numar impresionant de mare am mers aproape încolonați cu doi profesori după noi, în piață. Piața gemea de lume. Toți muncitori și elevi. Noi, copiii îmbracați în albastru am fost asezați în față, aproape de clădirea primăriei de unde urma să vorbeasca individul venit de la capitală. Acesta a început discursul și uneori se oprea parcă intenționat și aștepta urale și aplauze. Nouă, cei doi profesori, ne șopteau din spate: „aplaudați!”, iar noi ar fi trebuit să aplaudăm și să strigăm sloganele care ne veneau indicate de cineva ce stătea alaturi celui care vorbea la microfon. Doar că noi, parcă vorbiți înainte, am refuzat să aplaudăm.

        Turbați profesorii au început să ne lovească pe la spate peste cap. Unii s-au conformat sub presiunea loviturilor și au început să strige și să aplaude. Eu și alți câtiva, nu! După 3-4 pocneli peste cap m-am simțit trasă de păr în spate(fiind mica de înalțime am fost pusă în rândul întâi) și, odată ajunsă acolo, m-au umflat de lovituri. Cu cât mă loveau mai tare cu atât refuzam să aplaud. Am plecat acasă roșie la față și cocoșată de bataie, dar fericită. Aia a fost singura data când mi-am pus pe mine acel costum albastru.

        Din acea zi am spus mereu că nu am un astfel de costum pentru că parinții nu își pot permite să îmi cumpere unul. Printre toate amintirile frumoase ale copilariei, generațiile noastre avem și astfel de amintiri urâte care ne-au marcat destul copilaria și adolescența și care ne fac mereu să ne amintim de comunism și de tot ceea ce a însemat pentru România.