BINE AI VENIT ÎN LIBERTATE!

Crâmpei din teroarea comunistă

   

Virgil Moldovan ___________

      1947, Blaj

       Erau patru frați în familia Moldovan, familia tatălui meu. Ștefan, scriitor. Virgil, locotenent în Armata Regală (el a fost tătal meu). Viorel, proaspăt absolvent de Teologie. Simion, student la Academia Comercială, ultimul an.

      31 decembrie.

      Regele este forțat să abdice și este trimis în exil. Începe teroarea comunistă.

      1948-1949, Blaj

      Ștefan publică articole împotriva comunismului. Este arestat. Virgil defilează cu trupa cântând „Trăiască Regele!”. Este arestat. Viorel ține predici împotriva comunismului. Este arestat. Simion face rost de o pușcă și însoțeste alți patrioți în munți. Este prins după aproape un an și moare (sau este omorât) în închisoare. Nici astăzi nu știm când a murit, cum a murit, și unde a fost îngropat.

      M-am nascut în 10 iulie 1947, în acele nenorocite vremuri. Originea mea? Oficial: copil din familie de legionari. Cu un dosar greu de tot în spinare. Și deoarece toată familia dușmanilor noii societăți avea de suferit, de la bunici până la noii veniți pe lume, și sperând (cu naivitate) că va putea să-mi asigure o viață normală, mama mea a divorțat și s-a mutat, împreună cu mama ei, sora ei, și cu mine, în București.

     

      … 32 de ani mai târziu, în 1979. Noapte de primavara, către dimineață. Sunt în tren către Alba Iulia. La 32 de ani, sunt pe drum ca să-mi văd tatăl pentru prima oară în viața mea. El m-a văzut pe când eu aveam doar cateva luni. Eu pe el, nu! Trenul oprește în gara slab luminată. Nimeni altcineva nu mai coboară aici, în Alba. Sunt singurul care coboară din tren. Și numai un bărbat de înălțime mijlocie, care-mi aduce, vag, aminte de cel din fotografia de la cununia mamei mele, așteapta pe peron. Cu pași ezitanți, ne apropiem unul de altul. Ne oprim, față în față, și ne privim, pentru prima dată. Eu nu știam ce să spun. Pentru mine, era doar o mare curiozitate. Dar pentru el… Ezitând, cu un amestec de teamă, mirare, durere, bucurie în vocea-i tremurândă, Virgil-tatăl îl întreabă pe Virgil-fiul: Virgil, tu ești?…

       Am realizat pe de-a-ntregul ce a fost în sufletul lui doar când am fugit din țară în 12 ianuarie 1994. Paradoxal, am fugit tot din cauza comunismului și a oamenilor care, sub fațada democraței, continuau să terorizeze România, să o șacalizeze și să îmi amenințe viața în fiecare zi. Îmi impuneau să mă supun lor, să fiu unul dintre ei. Cu demnitate am refuzat mereu iar asta mă putea costa viața. Mi-am lăsat fiica în România dar am jurat atunci să nu se mai repete povestea dintre tatăl meu și mine. Trebuia să schimb cursul destinului. Am avut nevoie de exact 100 luni ca să fiu la aeroport, în Anchorage – Alaska și sa îi spun fiicei mele „Bine ai venit în libertate”. 100 luni… 8 ani și 4 luni mi-au fost necesari să o pot privi în ochi și să îi pot spune „bine ai venit în țara unde comunismul nu ne poate ucide”.

Virgil Moldovan 

Lasă un răspuns