Cinstea țiganului

Doina Mustățea ______________

      Aveam câțiva ani, poate 6-7, când la începutul verii s-a pripășit pe strada noastră o familie numeroasă de țigani nomazi. Strada, una scurtă și cu case doar pe o parte, a oferit posibilitatea tuciuriilor să își așeze căruța acoperită cu multe și diverse petece de pânză, pături și țoale, lângă gardul grădinii vecinilor din fața casei noastre. Grădina vecinilor se întindea pe o suprafață mai mare astfel că jumatate din casele de pe stradă se regăseau în fața ei. Nu știu cum au ales țiganii locul de poposire și nici cum au ajuns acolo. Am văzut, însă, cum în primele zile, își încropeau un cort în care urma să doarmă, să manânce și să trăiască zi de zi în urmatoarea perioadă de câteva luni. Pe atunci, în acea parte de sat, eram mulți copii și ne strângeam cu toți în jurul „taberei” țiganilor urmărind atenți cum își construiesc „conacul”.

       Era prima dată când vedeam o familie așa mare de țigani, copiii erau mulți la număr, țiganca și țiganul, pe lângă pielea ciudat de măslinie, aveau chipurile cu multe riduri și nu prea știau să zâmbească,ceea ce pe mine mă cam speria. Construirea a ce urma să le fie și casă si masă, cortul, era așezată direct pe pământ în dreptul unui șanț care ajuta la scurgerea apei când ploua mult. L-au acoperit cu pământ și, în câteva zile, „construcția” a fost gata. Intrarea în cort era o gaură acoperită cu un preș vechi țesut la război care, cândva, avusese culorile vii ale curcubeului. Acum, însă, era decolorat și aproape murdar ca și toți copiii țiganilor de altfel. Pe cât de curioși eram de noii vecini pe atât de speriați am devenit când am văzut că nu au aproape nimic în comun cu modul nostru de viață, cei care trăiam într-o casă normală. După ce au terminat de aranjat ceea ce pentru ei însemna casă sau acasă, adică acel maldăr de țoale și zdrențe puse una peste alta ca să acopere un schelet făcut din lemn sau, mai bine-zis, din crengi, dimineața devreme ieșeam la poartă și din interiorul curții pândeam noii vecini. Eram curioasă pentru că ei erau ciudați sau cel putin așa îi vedeam eu. Ieșeau unul câte unul pe gaura acoperită și se așezau pe marginea șanțului care, pentru ei, ținea loc de curte. Lângă cort au pus niște pirostii unde, într-un ceaun mare cât albia în care mă spăla mama, țiganca făcea mâncare pentru tot batalionul. Nu îmi amintesc exact câți erau de toți la număr, îmi amintesc însă că pentru ei așezatul la masă însemna că fiecare mânca unde și cum putea: pe marginea șantului, în cort, în caruța care era așezată lângă cort sau pe unul din podețele vecinilor, adică în fața caselor și porților noastre. Copiii erau permanent sumar îmbrăcați iar hainele lor erau zdrențuite și slinoase iar de câte ori ieșeam la joacă și ei ni se alăturau încercam să nu îi ating de teama ca acea mizerie să mi se lipească de mâini.

       Partea comică era când țiganca trebuia să încingă pirostiile să pună de-o zeamă pentru puradei. Unul câte unul, cei mici ieșeau din cort și se împrăștiau pe stradă, fiecare oprindu-se în dreptul unei case. Începeau a striga de la poarta:

       -Taaaanti, taaaaannnnnnti, te-a rugat mama să îi dai o ceapă că a terminat-o și nu are cu ce ne face de mâncare!

       Altul, la altă poartă:

       – Ttaaaaaannnnnti, te-a rugat mama să îi dai o mână de orez că l-a terminat și nu are cu ce ne face mâncare…

       – Și uite-așa mutau țiganii prânzul. Țiganul, în fiecare dimineață înhăma calul la căruță și pleca, întorcându-se seara, în amurg, iar țiganca se ocupa de puradei. Că se ocupa de ei este mult spus, mai degrabă îi trimitea la cerșit prin sat ca să procure alimente. După doar câteva săptămâni de conviețuire, puradeii deveniseră spaima noastră. Ne dispăreau încălțările de pe la uși, puținele jucării care le aveam de prin curți, uneltele pentru lucratul grădinilor, dacă plecam toți membrii familiei de acasă, la întoarcere găseam mai puține legume prin gradină pentru că și le luau singuri. Dar…prinde orbul, scoate-i ochii. Aveau un simț înascut al orientarii prin curtile noastre și cu o repeziciune adunau tot ce le trebuie și ce nu. Uneori câte un vecin chema milițianul șef de post iar o parte din lucruri erau recuperate, altele, însă, dispăreau fără urmă. Îmi amintesc de gustul aromat al laptelui cu orez pe care ni-l prepara mama uneori iar vara ne umpleam farfuriile cu el și mergeam să-l mâncăm pe o verandă în partea din față a casei. Nu începeam bine să mâncăm că ne și trezeam cu toată șatra de puradei la poartă urlând că le este poftă și foame și lor. Uneori le dădea mama, alteori nu avea pentru toți. Atunci se încingea câte o bătaie între noi și ei de parcă eram sălbatici cu toți. Ei cereau, noi refuzam până ajungeam să fim bătuți de țigani sau cei care îi băteau pe țigani. Eram când învingători, când învinși.

       Acea vara a fost una de pomină pentru ca am învățat cu toții, copii și adulți, cum să ne ferim de țigani, cum să nu ne lăsăm furați și păcăliți. Și-au strâns catrafusele și au plecat după începerea școlii, pe 15 septembrie. Ziua în care au dispărut definitiv de pe strada noastra am răsuflat ușurați, parcă cineva nevăzut ne-a luat o piatră de pe inimă. Mult timp după aceea, dimineața, când ne sculam, odată ieșiți în curte ne aruncam privirea în jur să controlăm dacă orice lucru este la locul lui. Nu mai dispărea nimic, totul se reîntorsese la normalitate, nu mai era nevoie să ne ascundem jucăriile, încălțămintea, mâncarea și uneltele agricole, redevenisem stăpânii cotidianului nostru.

       Câțiva ani după acea vară plină de peripeții, într-o seară ne-am trezit în fața porții cu un țigan. De această dată era un altfel de țigan decât cei cu șatra. Era bătrân și avea pe un umăr o pereche de desagi plini cu ceva. Era transpirat și obosit. M-a rugat sa îl chem pe „boier”, adică pe tata. Nu venise încă de la muncă, era navetist și ajungea seară de seară destul de târziu acasă. Am chemat-o pe mama. Până să vină am avut timp să studiez puțin, pe furiș, țiganul. Avea pe cap o pălarie de pâslă neagră cu borul decolorat de soare și timp, avea o camașă uzată dar curată. Albul camășii, deși roasă la guler, încă își păstra luminozitatea semn al ingrijirii. La fel pantalonii, deși vechi și plini de petice, stofa cândva neagră, era curată iar pantofii puțin mari pentru picioarele lui și stâlciți peste măsură de atâta purtat erau îngrijiți. Ajunsă la poartă mama l-a întrebat scurt:

       – Ce vinzi, bre, acolo?

      – Linguri de lemn, coană mare, dar am un năcaz. Sunt departe de casă și nu am unde să dorm, nu vrea să mă primească nimeni că-s țigan. Sunt țigan dar nu-s rău, am copchii și țigancă acasă, eu nu fur, muncesc cinstit, așa astup gurile și foamea copchiilor mei. Nu mă primești să dorm la matali, măcar în grajd ca sunt învățat.

       – Nu am, bre, unde să te culc, nu am loc în grajd, doar nu te-oi primi în casă, ca nu-s nebună. Îți cumpăr niște linguri, măcar așa ai bani să cumperi de mâncare la copii. A intrat în casă a adus 15 lei și i-a cerut țiganului linguri de banii aia. I-a dat o lingură mare pentru ceaunul de la pirostii și câteva mici.

       În timp ce mama îi refuza țiganului ospitalitatea cu vehemență a apărut tata și i-a ascultat povestea. L-a măsurat de sus în jos, s-a uitat câteva clipe la mama și i-a spus:

       – Adu cheia de dincolo. Fără să întrebe ceva, mama s-a răsucit pe călcâi și a plecat în casă. S-a întors cu cheia de la casa bunicilor mei care de câțiva ani nu mai erau printre noi iar casa era goală. Țiganului nu-i venea a crede, a început să repete într-una:

       – Sărut mâna, boierule, sărut mâna! Aseară, într-un sat am dormit lângă un gard dar mi-a fost frig și frică, au trecut doi câini pe drum și au sărit să mă mănânce.

       Mama s-a întors cu o pungă-n mână. I-a dat cheia tatălui meu iar țiganului punga spunându-i:

      – Ia și mănâncă, să fie de sufletul celor care au făcut și au trăit în casa aia. Tata s-a întors repede, casa bunicilor era aproape de a noastră.

       – Lasă-l să doarmă și el într-un pat, i-a spus tata mamei, n-are ce fura dar nici nu-i țigan care fură, avea mâinile crăpate și bătătorite de muncă. I-am spus să lase cheia sub preș în fața ușii când pleacă și a jurat că așa va face.

      Exact așa a făcut. A doua zi pe înserat când tata s-a întors de la muncă a găsit cheia sub preș iar în casă totul exact asa cum fusese: fiecare lucru la locul lui. Patul, deși țiganul dormise în el, l-a făcut în perfectă ordine exact cum îl găsise iar pe masă a lăsat cei 15 lei pe care mama îi dăduse pentru linguri și alături alte două  linguri frumos sculptate.

      Mult timp după aceea când tata se întorcea obosit de la muncă și povestea despre necinstea unor colegi sau subalterni sfârșea mereu spunând că…„uneori țiganii ne dau lecții despre cinste”, iar mama nu a folosit acele linguri frumos sculptate, le ținea în casă ca pe un bibelou și povestea tuturor vizitatorilor cum i le-a dăruit țiganul cel cinstit.