Comoara din Soveja

      Am început cu un astfel de titlul pentru că, deși în ultimii 30 de ani am fost foarte rar în satul natal, niciodată ca până acum nu mi-am dat seama de ce comoară zace, sau a zăcut, în satul de la poalele Zboinei. Probabil că legea naturii știe cel mai bine și că e nevoie de mult timp, de experiență, de cunoaștere a altor lumi și culturi pentru a înțelege mai bine locul de unde ai plecat. Și, cu siguranță, pentru a ne putea înțelege mai bine propria valoare și propriile greșeli sau defecte e necesar să ne vedem atât din interior dar mai ales din exterior. Atunci când locuiești doar în colivia ta, doar tu ești cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai tare…

     Așa s-a întâmplat și cu sovejenii care veacuri la rând au crezut că sunt buricul pământului cu o mândrie mocănească tipică, fără a se privi și din experior, prin ochii altora sau chiar ai lor, dar din alte poziții și unghiuri, din afară. 

      Când am plecat din sat știam că la Soveja e centrul Universului, că limba noastră e cea corect românească, că noi facem cel mai bun caș și cele mai bune cojoace… Aș! De unde? Lumea e plină de lucruri extraordinare și de oameni talentați, de culturi care mai de care mai evoluate, interesante, de la care putem învăța.
     Ei bine, după 30 de ani, reîntorcându-mă acasă, am realizat că da, suntem buricul Pământului, dar într-o formă unică, locală, pe care însă între timp am refuzat să o vedem, am ignorat-o, ba, mai mult, am și distrus ceea ce aveam mai bun și mai frumos înlocuind vechiul autentic cu mizeria ieftină a capitalismului de cumetrie instaurat după 1990.

Radu Bîtcă și vecina lui, Mina Țăranu

     Ieri am fost la Soveja și pe Rucăreni am cerut ajutorul unui prieten, Radu Bîtcă,  un tânăr de 20 de ani, să mă ajute într-o acțiune de voluntariat. După terminare, văzând el interesul meu pentru casa cea veche a vecinei, îmi zice: nu vii să vezi și casa bunicilor mei?

         Și ce surpriză! Ce lucruri extraordinare, făcute de cei care acum nu mai sunt în viață dar care, și la 92 de ani (cum zicea Radu de bunica lui), spuneau: „Măi mamă, voi dacă faceți curat aicea, primeniți cum trebuie, o să vedeți câtă lume puteți primi”.
         – Bunica avea dreptate, dar noi ne uitam chiorâș la ea când ne spunea, povestește acum Radu cu o umbră de părere de rău dar și de admirație.

         Și chiar așa e: fiecare cotlon, fiecare ungher e sursă de fotografiere, are izul unei povești sau al unei întâmplări, e parte a clipelor care au dat viață acestei gospodării: covoare, – odată trudite în război în serile geroase -, azi acoperă butoiul cu grăunțe; cântare și talere ruginite stau cuminți pe treptele de piatră; un cuptor din cărămidă și lut, ca cel din poveștile cu Sfânta Vineri, și-a dat demult ultima suflare caldă și ultimul cozonac de Paște; cotruna de vară, frumos îmbrăcată în covoare colorate, cu lampa pe gaz rece, uitată,  așteaptă pașii celor plecați la ceruri. Nimeni nu-i mai trece pragul, nimeni nu mai ridică capacul găleții să ia o cană cu apă și nici cu brațul cu lemne nu intră să facă focul la fiertura pentru animale. Casa a încremenit așa cum multe altele din sat. În cămara odată plină cu de toate azi zac, acoperite de praf și pânză de păianjen, uneltele de tâmplărie sau stupii și cele trebuincioase albinăritului. Pentru că bătrânii acum duși erau oameni gospodari, care au trăit cu natura, au iubit-o și au ocrotit-o.


     

       În spate, la grajdurile odată pline cu animale, un coș de porumb la fel și el gol, ține două scări din lemn pe care nu mai urcă nimeni. Lângă el, o valiză din lemn, mică (am crezut că e cea cu care se pleca militar) e uitată alături. E valijoara cu uneltele silvicultorului. Uau! Câți dintre noi, cititorii, oamenii simpli sau cu pretenții de învățați știm că un silvicultor are sculele lui precum orice alt meseriaș?

Sculele silvicultorului

         În casa mare, ce să spun? Deschidem ușa și un un parfum pe care l-am adulmecat mereu în copilărie și pe acre-l am acolo, în cămara memoriei, îmi trezește amintiri și sentimente din cele mai frumoase: e parfumul merelor domnești puse la păstrare aici, la rece. Și ceapa aurie se odihnește pe jos, în așteptarea tigăii pe timp de iarnă.


        Odăile acestea, pe care doar la Soveja le găsești, au mireasmă de fân și de veacuri și-ți dau liniștea inimii așa cum niciun loc pe lume nu o poate face. Aici te poți reculege mai bine decât în oricare biserică sau catedrală maiestuos pictată și împodobită pentru că odăile acestea mici, cuminți, cu lumina intimă, atât cât îi trebuie inimii, sunt pe dimensiunea sufletului nostru, al mocanilor. Sunt bisericile sufletului sovejenilor, ale celor duși, care le-au creat, dar și ale celor care mai sunt și mai iubesc asftel de lucruri și locuri. Ele sunt comoara Sovejei.

      Nu veniți la Soveja să dați drumul manelelor, să zdruncinați liniștea locului și să murdăriți pacea dintre păduri. Intrați în odăile mocanilor, în cele îmbrăcate cu păritare și zăvezi, așezați-vă liniștișți pe o laviță, adunați-vă gândurile, amintirile, ideile și sentimentele și puneți-vi-le în ordine. Este locul ideal. Veți pleca acasă cu o liniște sufletească care vă va rămâne în minte și inimă mult timp. 

Cristi Merchea

Lasă un răspuns