Condamnați la străinătate

copii-abandonati

     Nu ştiu de ce opinia generală a celor rămaşi acasă este că noi, cei plecaţi în străinătate, suntem fericiţi, avem bani, “o ducem bine”?! Că aici, departe, “toată lumea, cântă, râde şi dansează”, ca să parafrazez titlul unui binecunoscut film.

            Ce simte o mamă, departe de copilul ei!

elena
Elena Loredana ȚOC (Calabria)

Poate că atunci când reuşim să ajungem acasă suntem atât de fericiţi, încât zâmbetele noastre, cu gura până la urechi, sunt atât de înşelătoare. Poate faptul de a avea câteva sute de euro în buzunar, îi face să creadă că noi suntem bine! Am auzit de nenumărate ori discutii de genul : “Îl cunoşti pe al lui cutare? Aaaa, păi a ajuns bine! E la muncă în Italia, Spania, Germania etc.!” Dacă reuşim cu sudoarea frunţii să adunăm câţiva bănuţi pentru a ne întoarce acasă, şi dacă atunci când suntem lângă ai noştri nu ne mai uităm la bani şi cheltuim, ce-i drept, pentru că vrem să ne simţim cu toţii  bine…asta nu înseamnă nicicum că “am ajuns bine“! Deşi le povestim prin ce trecem, ce îndurăm, cât ne este de greu, deşi le spunem că ne simţim ai nimănui, noi, pentru ei, “o ducem bine”!

Am făcut această introducere, pentru că vreau să vorbesc despre ceea ce simte o mamă, departe de copilul ei!

Sunt multe femei acuzate de faptul că, în momentul în care iau decizia de a pleca la muncă în străinătate, şi-au abandonat copilul! Nimeni nu ştie însă ce este în sufletul acelei mame!

Retrăiesc cu durere momentul plecării mele!

Îmi amintesc şi acum clipa când, într-o zi de Paşte, cu masa absolut goală, mi-am întors privirea către fiica mea de unsprezece ani şi, cu lacrimi în ochi i-am spus:” Mami trebuie să plece departe de tine, să muncească undeva în străinătate pentru a avea bani să te crească!” Ce poate înţelege un copil la vârsta asta? Cum poţi să îi explici că o faci pentru binele lui, deşi lăsându-l să crească fără mama aproape, numai bine nu îi poate fi!?

A venit momentul plecării, când acea îmbrăţişare de “la revedere” aş fi vrut să nu ia sfârşit niciodată, când priveam apoi, pe geamul autocarului, acea fetiţă mică, cu sufletul sfâşiat, ce îmi trimitea pupici cu mânuţa. Îmi era imposibil să mă opresc din plâns, îmi venea să opresc acel mastodont care mă ducea spre nicăieri, spre necunoscut şi să mă întorc! Îi spusesem atunci, doar: ” Mami se va întoarce repede şi va veni să te ia!”. Nu am avut posibilitatea asta şi astfel au trecut cinci ani, ani în care m-am întors mereu acasă, însă au fost zile, săptămâni, luni în care “mami nu a fost lângă fetiţa ei”.

Am reuşit pentru prima oară să mă întorc după şase luni, iar copilul lăsat pe peronul autogării nu mai era acelaşi! Privirea tristă, un zâmbet mecanic, îşi tunsese părul scurt…şi mă privea că pe un străin.

Pierdusem acel Crăciun cu ea! Îi trimisesem o cutie mare cu dulciuri şi hăinuţe, dar lipsea mama! Pentru prima dată eram departe de copilul meu în ziua de Crăciun. Şi eram singură!

În casă mirosea a brad şi cozonac. Cu nasul lipit de geam priveam cât de frumos ningea afară. I-am simţit parfumul şi îmbrăţişarea caldă şi m-am întors. “La mulţi ani, mami!”

Faţa îmi era scăldată de lacrimi pentru că nu era decât un vis. Era darul pe care l-aş fi vrut în ziua de Crăciun! Să fiu cu fiica mea!

Casa era pustie şi rece, nici urmă de brad, iar pe masă stătea doar o cană aburindă de ceai cu doi biscuiţi. Atunci mi-am jurat că niciodată, de sărbători, nu voi mai fi departe de copilul meu.

            De dor, ai vrea să porneşti pe jos spre casă   

Şi da! Anul următor am închiriat o camera micuţă  şi m-am întors ” acasă”. Nu vedeam cât era de sărăcăcioasă acea încăpere, nu vedeam bradul ce stătea strâmb săracul, într-o găleată de vopsea lavabilă, pe care o umplusem cu pământ din grădina acelei case ce ne găzduia, nu simţeam că era frig, eram fericite că puteam fi împreună!

Nimeni nu ştie de câte ori, de dor, ai vrea să porneşti pe jos spre casă, să mergi, să mergi şi să te mai opreşti doar atunci când îţi strângi iar copilul la piept!

Nimeni nu ştie câtă grijă are o mama plecată departe, câtă durere că nu poate fi seara să îşi învelească copilul şi să îl sărute de noapte bună, să râdă împreună când acesta face câte o năzdrăvănie, să îi şteargă lacrimile atunci cand cade, îl doare burtica sau are febră, să îl certe că a luat o notă proastă!

Fetiţa mică ce mă saluta în dimineaţa friguroasă de octombrie a devenit acum adolescenta rebelă pe care o sărut, în fiecare zi, în fotogarfii.

Am reuşit să ne obişnuim oarecum cu depărtarea, însă ne este la fel de greu. Sunt primii fiori ai iubirii, primele lacrimi de îndrăgostit, o seară petrecută cu prietenii la un suc, iar mama nu îi poate fi alături!

M-am bucurat când la 21 de ani deveneam mama, pentru că îmi spuneam eu atunci: ” sunt mamă tânără şi voi fi prietena copilului meu”. Aveam să ştiu mai târziu că viaţa îmi pregătise altceva! Am pierdut etape importante din viaţa ei, timp ce nu se va mai întoarce niciodată!

Datorită tehnologiei de azi suntem aproape de copiii noştri, însă după ce ai închis telefonul, computerul, tableta, refuzi să te gândeşti la miile de kilometri ce te despart de ei, pentru că practic tu nu eşti!

Sentimentele de vinovăţie sunt mereu amestecate cu cele de frustrare, dar rămânem impotenţi în faţă realităţii crude!

Sunt mulţi, prea mulţi copii trişti, care cresc pe la bunici, mătuşi, copii ce cresc de capul lor, care-și croiesc personalităţi deformate, copii pe care noi, mamele, nu am fi vrut niciodată să îi “abandonăm”!

În toţi aceşti ani, am simţit străinătatea că pe o “închisoare în liberate”, un paradox dificil de definit! Am fost “condamnată la străinătate!”

Este greu de explicat, aproape imposibil de înţeles pentru cei din ţară, cât este de crud sacrificiul pe care îl facem, pentru că majoritatea crede că aici “se cântă, râde  şi dansează!”