Copilăria furată în trăsături de penel

 
fetita
  ,,Niciun copil nu merită să strige în zadar dupa mama!” spune un pictor român în operele sale.

Lia Moldovanu

 

 

 

Lia Moldovanu _______________

Viața m-a purtat ceva ani în mijlocul unei categorii de persoane care stârnesc mila, unde mergi la Paști și la Crăciun cu un dulce, dar pe care mulți nu o vor foarte aproape: copiii orfani. În “casa” lor am putut admira tablouri superbe, unele triste și sugestive, care zugrăvesc o altfel de copilărie, una unde nu poți să ignori dulcele obrăjor al micuților găzduind lacrimi ce lunecă din suflet, către o lume neîndurătoare. Aș fi jurat că pictorul trebuie sa fie vreun bătrân aplecat de ani, cu tâmplele ninse și fața brăzdată de urmele unei vieți triste. Spre surprinderea mea, “bătrânul” pictor este de fapt un tânăr cu ochii vioi și calzi, parcă decupați dintr-o perdea de plus. Nimic din ce este “pictorul orfanilor” nu lasă să se întrevadă vreo legătură specială cu lucrările sale.

https://www.facebook.com/pages/Constantin-Disney-Art/168989213311844

Și totuși… pe pânzele sale viața capătă alt sens. Viața nu mai înseamnă alinarea mamei când copilul plânge, pentru că ființa care i-a dat viață este ceva iluzoriu. Fiecare lacrimă din tablourile sale, rănind fețișoarele pruncilor sau plăpândele petale de trandafir, ar vrea parcă să strige în patru vânturi: niciun copil nu merită să strige în zadar dupa mama! Pentru că el, pictorul cu ochii veseli și calzi, cel care și-a pus viața în slujba orfanilor, gata oricând să sară în ajutorul celor nevoiași, ascunde în dansul penelului strigătul său de durere și neputință, care n-a răzbit în fața destinului: și el este un orfan.

 

cosetteȘtie ce înseamnă să-ți ardă buzele de febră și să n-ai pe cine striga, să cauți cu înverșunare chipul dorit în fiecare femeie de pe stradă, să aștepți zadarnic ani la rând, ca ușa să se deschidă și două brațe să te cuprindă într-o îmbrățișare care să șteargă pe vecie toata amărăciunea. A iertat-o demult, când a tras cortina peste trecut și a găsit în suflet o putere nemarginită, care poate transforma amărăciunea în cele mai blânde culori. Pe mama și-o imaginează ca pe un fluture cu aripi prea firave ca să-l mai poata ajunge… poate de aceea, uneori, pe pânzele sale iși fac loc maiestuoși trandafiri, plângând cu lacrimi de rouă o copilărie furată…

Alte materiale care merită citite măcar o dată:

 

https://www.emigrantul.it/ce-o-fi-mai-bine-sa-fii-rrom-roman-sau-roman-roman-2/

https://www.emigrantul.it/departe-de-copii/