Cu autocarul în România

drum autocar
Autocarul soarelui

Vacanța de vară, așa cum mulți dintre noi nu o știam până în 1989, nu avea pentru români o semnificație deosebită. Mergeau oamenii în concediu în orice moment al anului și oriunde în țară.

Vremurile s-au schimbat însă și românii au plecat în mai toate țările lumii. Am luat și noi de la Occident meteahna de a face concediul mai mult în august. Așa ne-a învățat, că în timpul anului ar trebui să muncim iar în luna august să luăm vacanță. O metodă destul de comunistă, programată dar nu în mod forțat. În Italia, de exemplu, țara cu cei mai mulți cetățeni români emigrați, economia productivă și bugetară, privată sau de stat, se oprește apropate în întregime. Magazinele sunt închise iar pe uși tronează afișele ”plecați în vacanță”. Locurile de parcare se găsesc cu duiumul, statul își încetează serviciile către cetățeni, rămânând funcționale doar cele strict necesare, pe fiecare cartier găsind doar un magazin alimentar mic deschis sau o farmacie. De pe 10 august până pe 6/7 septembrie Roma este un oraș aproape pustiu. Nici turiștii nu sunt atât de mulți date căldurile caniculare care invadează orașele. Rămân aglomerate doar plajele, gările, aeropurturile și capetele de linie ale autocarelor.

drum sub pod
Lângă pod la Anagnina

Avem și noi, la Roma, ca în multe alte orașe ale Italiei, un ”cap de linie” al transportatorilor români care fac curse cu România. Un ”cap de linie” binecunoscut mai de toți românii care trăiesc aici. De aici pleacă duminica cursele neregulate, microbuze, autobuze, autocare sau autoturisme; aici ajung cele plecate de joia din țară și lasă pe cei dornici să găsească ceva mai bun de făcut dincolo de granițile țării sau pe cei care sunt stabiliți aici de ceva timp.
E un fel de a spune cap de linie. Spunem un fel de cap de linie pentru că ATLASSIB și EUROLINE, două companii de transport românești se mișcă diferit în peisajul transportatorilor: au linii regulate de transport, licitate, cu peroane, autogări, noduri de schimb și, ceea ce nu este de neglijat, bileterii. La acestea ți se eliberează bilet pentru transport, asigurare merdicală, garanții la pachetele trimise sau cam tot ce înseamnă servicii ale unei companii de transport care operează cât de cât corect.
La Anagnina, nod important al transporturilor interne și externe al părții de est a Capitalei Italiei, ca și în alte locuri, lucrurile nu mai sunt deloc astfel. Aici există o parcare externă mare, la capătul liniei de metrou A unde, deși e în majoritate ocupată, românii se descurcă. Duminică dimineața zeci de autoturisme, microbuze, autocare se adună la primele ore pentru a găsi un loc liber. Mulți dintre cei care călătoresc în România cam știu pe fiecare dintre ele unde trag. Nu sunt peroane, nu toalete, nu bileterii, nu alte servicii. Fiecare cum se descurcă. Se încarcă pachete, de descarcă cele aduse de acasă, se negociază prețurile biletelor.
Aglomerație mare și acum când câteva sute de mii de români au plecat și mai pleacă în vacanță în țară. Iar la Anagnina sunt câteva mii în această duminică. La o primă numărătoare sunt parcate cam 12 de autocare, cateva zeci de microbuze și autoturisme. Lume multă se înghesuie să plece, bagaje, pachete de la cele mai mici până la roabe și betoniere, saltele și biciclete, colaci de plasă sau bidoane de ulei, toate sunt utile acasă.

drum autocar 2Așteptăm cuminți rândul și noi.Autocarul a tras la parcarea de lângă podul unei pasarele, loc de baștină al unor țigani și boschetari care-și fac veacul aici. Ora comunicată a fost 9 dimineața dar cu siguranță, dată aglomerația și munca de încărcare a bagajelor, cântăritul, etichetarea fiecărei genți, vom pleca pe la prânz. Și drumul se anunță lung. Un autocar închiriat de compania cu care mergem (Autocarul soarelui) suplimentează cererea mare primită. 69 de locuri are mașina noastră și alte două se umplu încet-încet numai pentru direcția Focșani, Vaslui, Tecuci … Moldova în general și la o singură firmă.

Au apărut și cei cu alba-neagra. Șoferii îi sfătuisc pe pasageri să nu intre în jocul acestora. E aceeași persoană care în fiecare duminică e prezentă doar-doar cineva va cădea. Câțiva băieți sau fete mai bronzați intră din când în când și pariază pe unul dintre cauciucurile abilului mânuitor. Toți din gașca lui, bineînțeles, cunoscuți care se află ”din întâmplare” acolo dar care pierd sau câștigă invitând sau încercând să antreneze și pe alții. Un copil de vre-o 20 de ani, se vede la primele arme, își încearcă norocul. Chior. A fost prea sigur de el și nu a știut să zică nu. A pierdut 50 de euro cu o secundă de neatenție. Cel cu jocul îl ademenește din nou, să fie mai atent și, plin de jargoane ieftine, încearcă să-l pună să parieze. ”Doar am vrut să pariez pe aia” se necăjește tânărul, convins că va câștiga dacă va mai încerca și va fi mai atent. Un bărbat hotârît îl trage la o parte și-l liniștește, spre nemulțumirea circarului de alba-neagra. Cei care se aflau ”din întâmplare” acolo, o femeie cu ochelari de soare bronzată dar, chipurile, cu pungă de plastic în mână să arate că e venită acolo cu treabă, nu așa aiurea, sare la omul care l-a protejat pe copil. Oamenii se alarmează și țiganii își iau măsuța și pleacă. Îi voi găsi ulterior la o pizzerie, la câțiva metri, mâncând chebab și stabilind noua strategie.

drum frizer
Nenea Florică, frizerul

Căldura verii devine din ce în ce mai apăsătoare iar așteptarea plecării se face tot mai grea. Peisajul se animează tot mai mult însă. Ne’a Florică tunde cu atenție un consătean. Cu ochelarii pe nas și trusa desfăcută așezată la îndemână, își etalează arta pe capul celui care a venit să mai schimbe o vorbă și să se tundă ieftin. El e frizerul locului și lumea îl cunoaște demult.

drum covrigi
Covrigi, plăcinte …
drum donatori
Voluntari ai Episcopiei donând mâncare

Un altul a venit cu un lămâi fără frunze să-l trimită acasă, băiatul cu covrigii a sosit și el etalând marfa proaspătă dar fără prea multă protecție față de praful din jur. Și praf este din belșug: de la asfaltul încins și nemăturat de mult, de la mizeria aruncată în jur de cei care dorm sub pod în corturi și aruncă tot ceea ce nu folosesc lângă ei …. cam ăsta-i ambientul ca să nu mai vorbim de duhoarea de pipi ce vine de sub pod, de sticlele de bere aruncate mai demult și acum, de pungile și alimentele în putrefacție împrăștiate peste tot. Un alt ”antreprenor” român, cu două găleți și un termos vinde bere rece și sucuri. Le ia și el de unde poate și le vinde cu mai mult să dea un serviciu celor care trebuie să stea lângă bagaje sau așteaptă prea mult pînă pleacă. Sunt și cei de la Episcopia română prezenți: fac acte ce caritate împărțind cafea, ceai, fructe și mâncare, de data aceasta în pahare de unică folosință și frumos înpachetate. Se roagă voluntarii de oameni să le ia. Dacă ar fi fost bere s-ar fi mai înghesuit careva dar așa, pentru fructe și cafea sunt puțini. Și-apoi, oamenii aceștia au mai puțin nevoie de caritate.

Nelu, un viitor coleg de autor e deja beat. Cu adidași noi, albi, șosete tot albe la vedere, se ține de o bere care nu vrea deloc să stea dreaptă. E ora zece și încă nu și-a luat jocul. De vorbit nu prea reușește iar șoferul îl avertizează că nu-l lasă să urce așa. Că doar nu s-o trezi într-o oră, până plecăm.
-E la a treia bere de când a venit, se miră o femeie, da cred că a venit făcut dinainte. L-a adus geanta pe el la autocar.
Se muncește din greu și cu atenție la poziționarea bagajelor în cale. Într-un sfârșit, aproape de prânz, plecăm. Două zile dus și două întors vor fi tăiate din vacanță. Riscul alegerii. Dar pitorescul, stresul, oboseala, frica de accidente (în ultima perioadă au fost câteva cu autocare implcate) sunt și ele parte din vacanță. Autocarul e plin. 69 de pasageri care merg, mare parte, dincolo de Carpați, în Moldova de Sud: copii, părinți, o bătrână, Nelu cu altă bere, că pe aia a terminat-o …

În fine, seara suntem la frontiera cu Slovenia. Puteam fi și mai degrabă, dar câțiva kilometri autocarul s-a oprit, a mai mers, iar a mai stat … din cauza unor gunoaie în motorină.
Câțiva copii merg în România ți ei. Unul e născut în Italia, altul de mai mulți ani aici … Leo are nouă ani, două prietene … e vioi foc dar nu știe în ce oraș locuiește și merge la bunica, în România. Nici de ea nu știe în ce localitate se află. Nu are nici noțiunea de localitate. Părinții îl neglijează pe tot parcursul excursiei și ne dăm seama de ce nu știe nimic. Nici când i se face rău nu se deranjează. Au grijă oamenii de el și copii ceilalți în compania cărora se simte bine. Are o borsetă însă cu un XBox, o tabletă și un telefon celular. Mă întreabă ce telefon am dar nu i-l arat de rușine. Pentru el astea sunt importante și e mândru de ele, chiar dacă nu știe nici școala la care învață. Nici un altul, mai mare decât el, la gimnaziu, nu știe mare lucru de locul unde merge în România. Și el, alături de fratele mai mic, merge în țară fără părinți. Tragedia generației de sacrificiu, rezultatul politicii României care nu are grijă de ce este mai bun: viitorul ei.

Pe drum se fac și formalitățile de luare a banilor pentru călătoria spre casă. Nu există bilete, ci niște carduri de fidelitate emise de companie cu care mulți dintre pasageri beneficiază de reduceri sau chiar gratuități. O formă de manageriat eficientă, o modalitate de atragere a clienților de la alte companii și de menținere a clienților pe perioade mai lungi. Lăudabilă inițiativa, chiar dacă biletele nu există. Există însă doi șoferi gentili, atenți, profesioniști și un ghid pe cât de mucalit și plin de glume de bun gust, pe atât de corect și explicit cu toată lumea. Impune cu hotărâre de la început o regulă necesară unei părți a călătorilor: nu se vor consuma băuturi alcoolice pe timpul călătoriei nici în autocar și nici în afară, pe timpul pauzelor. Regulă respectată de toți, mai puțin de Nelu căruia pe traseu îi confiscă o sticlă de ”Stalinskaia” și-i taie cheful de băut. Oricum nu ar fi mai putut.

drum deal
România pitorească

În iubita noastră țară intrăm dimineața, pe la 10, după o noapte de vizionare filme și somn pe șoselele impecabile ale Sloveniei și Ungariei. Vameșii nu mai sunt oricum cei de acum câțiva ani când nu treceai fără să dai ”ceva”. Intrăm repede pe plaiurile mioritice, întâmpinați de ”schimbătorii de valută” și ”vânzătorii de articole tradiționale” (niște chiciuri de fântâni din mesteacăn, aceleași oale din lemn vișinii incrustate cu motive floare cu care te îndeamnă mereu, veșnicele table …) Dacă am fi străini și am veni pentru prima oară în România am crede oare că acesta este artizanatul de aici?

drum muncitori
Muncitori la autostradă in” echipament de protectie”

În afară de asfaltul fără găuri, noutățile sunt puține și le știm. La Oradea aceleași tranvaie strâmbe de 100 de ani, coșcovite, trotuare sparte și fără viață, câte un rondou cu flori care mai rupe monotonia, blocuri hâde alături de cele cosmetizate cu polistiren, schele pe blocuri montate după ureche, bănci câtă frunză cîtă iarbă unde să se împrumute cei rămași aici, magazine de celulare și oameni îngândurați, grăbiți, cu problemele lor de zi cu zi. Nici pe departe Italia solară, cu oameni guralivi, zâmbitori … Și situația nu este numai aici așa. Mai departe sate dezolate, cu căsuțe mici, cocoșate, sate cu locuințe părăsite și puse în vânzare, șanțuri pline de ierburi dar biserici înalte, maiestoase. Acestea nu lipsesc. Au ieșit ca ciupercile după ploaie în condițiile în care scheletele fabricilor și întreprinderilor au ieșit cu totul din peisajul industrial al țării. Ne apropiem de inima Transilvaniei și nici Brașovul nu stă mai bine. Din toată sărăcia românului, biserica a găsit bani să construiască peste tot lăcașuri pentru rugăciune. Unele chiar cu turle aurite. Un fel de întrecere post-socialistă, un fel de handicap care trebuie rezolvat pe orice cale și cu orice costuri.

După amiază autocarul face o pauză mai mare. Compania oferă o masă gratuită la un restaurant cu care are convenție, un local grațios, curat unde și mâncarea e pe măsură și unde mai bine de 15 angajați abia fac față cererii. Un gest pe care firma îl face cu ficare grup de turiști de ani de zile, un gest simplu dar plin de omenie … și oamenii nu uită. Binevenită și generatoare de forțe noi această oprire. Picioarele oricum nu se mai simt, mersul pe jos nu se mai știe, încheieturile sunt umflate de se văd toate venele prin ele. Parcă mi-am injectat ser.

Atmosfera se destinde pe drum cu concursuri de bancuri la microfon și muzica lăutărească a lui Gheorghiță, un prahovean client al firmei care pune acordeonul în brațe, merge în față și ne cântă câțiva kilometri buni cântece de tot felul:

”Că vin acasă de departe,
Cu portbagaj de miliarde,
Aduc să cânte lăutarii,
Să aruncăm pă ei cu banii”.

drum gheorghita
Gheorghiță acordeonistul

Oamenii aplaudă, se descrețesc frunțile și mai trece din timp. Gheorghiță e satisfăcut de aplauzele primite. O pauză scurtă facem din nou după Sibiu la restaurantul ”StanDavid”, la marginea unei păduri, frumos încadrat. De la distanță e înșelător însă. Ne întâmpină o terasă afară cu mese șterse mai puțin iar înăuntru mirosul și lumina slabă îmi aduc aminte de restaurantele comuniste de la țară. Fata de la bar nu dă rest că ”nu are” iar la întrebarea despre bon fiscal îmi spune să vorbesc cu șeful. Întreb de ce trebuie să vorbesc cu șeful pentru o marfă pe care a vândut-o ea și tot șeful e cel care ar trebuie să rezolve problema, îmi spune. Alți clienți în urma mea, tot din autoca, nu primesc restul pe același motiv. Unul dintre angajți se irită la ”pretențiile” mele, mai ales că nu am înțeles de ce să dau și 1 leu pentru a intra la o toaletă. Toaleta, alt Rai: mirosul de clor îți dă sângele pe nas, mizeria e la ea acasă iar săpunul și hârtia igienică lipsesc cu desăvârșire. Mai mult, omul îmi spune că ”râde” de ceea ce spun eu, convins că restaurantul o plăti vreo șpagă la cei de la instituțiile Sibiului pentru a nu fi deranjați.
Și-atunci să ne mai mirăm că telejurnalele sunt pline de magistrați, politicieni și oameni ai legii corupți? E de jos până sus la fel. România e țara tuturor posibilităților și asta e posibil aici: să-ți râdă barmanul în nas că nu ți-a dat bon fiscal și rest. Doar ești client, ce vrei mai mult?

drum autost
Una din cele doua portiuni de autostrada intalnite

Pe drum am avut parte și de două bucăți mici de autostradă. La restul se lucra, așa, tot ca pe la noi: oameni puțini, în bustul gol și șlapi, (că doar e vară), utilaje tot puține, cu motoarele pornite că, de, e vacanță dar multă dorință din partea automobiliștilor de a avea ce au vecinii de la care am venit.
Turme de oi mai pasc ici și colo iar vânzătorii de cașcaval te îmbie pe margine cu produsele lor. Din codri ies copii cu fructe de pădure ridicând găletușele pline. Noaptea se lasă peste plaiurile mioritice frumoase, pitorești, liniștite, singurele care ne primesc cu brațele deschise.
Ne întoarcem pe toate părțile, paralizați de mai bine de două mii de kilometri de stat într-un spațiu restrâns. Dar nu s-a terminat: după Ploiești cei de la ISCTR (Inspectoratul de Stat pentru Controlul Transportului Rutiner) ne opresc și ne țin mai bine de 40 de minute să ne mai învățăm cu șezutul și pentru a da și o amendă de 4000 de lei trasnportatorilor. Asta așa, ca cireașa de pe tort.

După miezul nopții intrăm în Focșani, orașul de destinație și capătul a 2400 de kilometri parcurși cu bune și cu rele dar fericiți că am ajuns sănătoși.

   Un turist

Review Overview

EVALUARE

Ce părere aveți despre acest articol?

User Rating: 3.75 ( 6 votes)