CU URATUL LA MORT

       Pe vremea asta, copii fiind, ne pregăteam de sărbători. În gerul iernilor pline de zăpadă eram pe dealuri cu săniile-n spate, pe pâraie, spărgând gheața sau improvizând cele mai rudimentare patinoare, cu schiurile din lemn, cu vârfurile îndoite la aburii vreunei oale cu borș, dar fericiți că puteam aluneca pe zăpadă cu ele.

      Nu erau multe distracții dar atunci nu aveam cu ce compara, așa că ceea ce făceam noi era totul. Fericirea se măsura în orele multe petrecute la joacă, fără să ține seama de ger, că înghețam bocnă, cu picioarele care se udau și se uscau de câteva ori în bocanci sau că nu mâncam toată ziua de dragul alergatului pe derdelușuri, pe coclauri care mai de care mai neexplorate. Căutam coame noi de dealuri, mai lungi, mai abrupte și ne planificam în fiecare zi mersul cu Plugușorul.

      Acesta era punctul culminant al distracțiilor de sărbători, care nu era chiar o distracție, ci mai mult o muncă asiduă, făcută noaptea, prin zăpezi care ne scârțâiau sub bocanci, sub cerul înstelat și luna plină ce ne călăuzeau pașii spre un câștig ce avea să fie numai al nostru.

       Pe vremea asta încălzeam pârâitorile, cioile, buhaiurile și biciurile… Bici nu am avut niciodată, deși ne-am fi dorit mult. Dar cu biciul oricum nu prea am fi avut pe unde să plesnim, în curțile înguste ale oamenilor. Pe celelalte le căutam prin poduri, prin magazii sau, dacă nu el mai găseam, mergeam să ne procurăm altele noi.

      Luatul de la gâtul vacii era una din misiuni. Dar nu de la vaca bunicilor, pe care ai noștri o știau și cum arată, și cum sună de departe, de cum se auzeau animalele ajungând de la păscut. Trebuia s-o pândim pe-a vacii vreunui vecin sau a vreunei rude mai îndepărtate. Și reușeam, spre disperarea celui păgubit pe care-l auzeam ulterior povestind mamei sau tatei cum rămăsese lighioaia lor fără cioaie sau clopoțel, deși o legaseră ei bine cu o zi înainte.

       Cu pârâitoarea era mai ușor: bunicul era tâmplar și-i plăcea să ne facă poftele, mai ales că o testam cu el înainte de a ieși în câmpul muncii.

Anul acela venise iarnă adevărată, cu ninsori bogate, troiene și geruri așa cum stăteau bine acestui anotimp. Mai ales în sat. Iar noi, bucurie mai mare nu aveam: curtea se umpluse de zăpadă atât de mult încât ne făcusem tunele prin care ne târam, respirând aerul rece și curat fără să simțim nimic din ceea ce ne apostrofau părinții. Nu conta că transpiram, că eram uzi, înghețați, cu degetele degerate… Copilăria nu ține cont de astfel de nimicuri.

      Uitasem, chipurile, și de problemele și exercițiile de matematică date cu sutele de profesoara Măgdici și de frica imensă pe care o puneam deoparte, dar care ne mai încolțea în minte când ne revedeam între colegi sau ne amintea mama. Vacanțele erau pentru joacă dar corvada lecțiilor rămânea, cel puțin pentru mine, care nu aveam lipici deloc pentru științele exacte.

      Venea tăiatul porcului, cu guițăturile care umpleau satul, spre oamenilor care aveau ce să pună pe masă copiilor, celor fără griji și a iubitului Partid Comunist care-și lua cota de la oameni, deși ascundeau cum și cât putea de bine surplusul de animale. De mici ne învățau ai noștri să nu spunem câte animale avem în curte, sau să spunem numărul care trebuia să nu le dea bătăi de cap: 1 porc, 5 găini, două oi… Și alea bolnave.

      Până ce fratele meu s-a făcut mai mare să pot merge cu el, cu Plugul mergeam cu văru’. Și-ntr-un an, să fi fost noi prin clasa a IV-a, a V-a, am plecat prin omăt la colindat. Câteva zile înainte ne pregătisem sculele atent: o pârâitoare și-o cioaie. Adică, mare pregăteală nu aveam ce, dar trebuia să ne vedem, să discutăm, să facem planu ca țiganu de parcă cine știe ce mare inginerie avea să facem noi.

       Și, pe la 7 seara, când deja era noapte, o luam frumos din capul satului, bătând la porțile oamenilor și strigând din răsputeri, să fim auziți. Că lumea era la televizor sau avea oaspeți și s-ar fi putut să nu ne audă. Ba aveam și o lanternă, cu baterie de 9 volți, cu care băteam în geamurile lor pentru a ne semnaliza prezența.

       Apoi începeam să categorisim casele: aici da, că e prieten cu tata, aici e cumătru’ Zaharia, aici e învățătoarea noastră, mergem, dar aveam mereu emoții și teamă în fața ei; apoi, tot în Casa Agronomului, mai erau vreo două familii pe care le uram. „Să ziceți tare, rar, frumos, să nu fleșcăiți vorbele!” ne îndrumau ai noștri.

      Apoi treceam de casele mai amărâte sau unde știam noi că sunt bătrâni iar la ferestre abia licărea câte-o lumină slabă de lampă sau de bec de 40 watt. Că se făcea economie pentru plata datorie externe a țării. „La asta nu mai mergem, că ne-a dat numai 3 lei anul trecut”. Unii oameni nu voiau să fie urați, mai ales când era mai pe terminate noaptea și se săturaseră de atâția urători, alții poate aveau necazurile lor… Ne întrebau ai cui suntem și ne dădeau 10 lei dacă eram în doi, 5 lei singur sau 15 lei în trei. Că se vorbeau și ei ziua între ei, să știe „cum merge”.

       Și capul satului îl făceam cam într-o oră, așa, după care urmau case mai răzlețe: cumetri, verișori, nași, unchi, părinții celuilalt… Aici, la părinți și la nași, ne așteptam cel mai mult și, dacă-i prindeam și „pe ulei” puțin, atunci darul era îmbelșugat. 100-a lui Bălcescu.

       Țineam socoteala în gând dar mai țineam una separată. Că unele rude, cumetri sau unchi, ne dădeau nouă, echipei, un pol, dar pe sub mână mai dădea și celui care le era rudă ceva. Iar asta încurca planurile că trebuiau banii puși deoparte, separat, iar dacă vreo familie care era colindată și nu avea mărunt ne cerea să schimbăm, trebuia să fim atenți de unde luam să dăm rest.

       În fine, treabă românească și cu uratul ăsta.

      Ajungem în anul acela și pe ulița unui coleg de-al nostru și, înainte de a intra la el, o casă cu luminile aprinse și lume care forfotea prin curte, ne atrase atenția iar gândul la un câștig mai mare, după numărul mocanilor din ogradă, ne încălzi imediat mințile. Dar lucrurile nu prea păreau curate, din casă auzindu-se bocete și plâns iar cei din curte trebăluind cu alte preocupări față de cele întâlnite la celelalte case.

      – Ce facem, vărule, intrăm?

      Vărul, care le știa mai bine prin sat ca mine, mai atent la bârfe și șușanele, zise da. Dar inima ne spunea că nu ar trebui, că acolo e o nenorocire și nu e nimic de colindat.

     Și-odată ne înfoiem plămânii și, fără să mai așteptăm alt imbold, intrăm în curte și dăi:

      – La mulți ani cu sănătate, primiți cu Plugul?!

      Nimic.

      – La mulți ani cu sănătate, primiți cu uratul!? Strigarăm în cor de data asta, mai tare, apropiindu-ne mai mult de fereastra înaltă și luminată.

       În fundul curții, într-un șopron, o lumină palidă ardea iar sub ea o silueta unei femei se vedea trebăluind. De jos, pe fereastră nu se zăreau decât câteva capete descoperite de bărbați și altele ale unor femei, acoperite cu șaluri și baticuri. În ușa sălii de la intrare, două lumânări mari aprinse.

       Sămânța de îndoială încolți și înflori imediat în sufletele noastre și ceea ce la început fusese o temere acum era certitudine. Dar n-apucarăm să mai zicem nici pâs că vocea unui bărbat, care ieșise din casă între timp, ne proțăpi locului:

      – Ce sănătate, mă?! Voi nu vedeți c-aici e mort? Ai cui sunteți, măi proștilor?

       Încremenisem și nu mai știam nici ai cui suntem, nici de ce venisem.

       – Dați-i drumu de-aici! Lumea-i cu necaz și vouă vă arde de urat!?

        Deschiserăm poarta cât ai zice pâs și, uitând și de colegul la care trebuia să mergem să-l urăm, lăsarăm ulița urcând panta-n viteză spre șosea. Ajunserăm în centrul satului cu inimile cât un purice, fără chef de a mai colinda. Aici, în fața primăriei, sub singurul bec care lumina galben muștar zăpada strălucitoare, ne oprirăm să ne tragem sufletul.

      – Bă, da proști mai suntem. Doar știam…

      Știam că, o zi mai devreme, fusese tragedie mare în sat: trei tineri de douăzeci de ani, „ca brazii”, cu zicea toată lumea, sfârșiseră într-un tragic accident rutier în comuna vecină. Iar noi mersesem la unul dintre ei să-i urăm „sănătate” și „la mulți ani”.

       Acum nu ne era de ce făcusem ci de consecințe: a doua zi ar fi aflat ai noștri iar bătaia era deja asigurată. Pentru a nu mai vorbi de rușinea pe care aveam s-o suportăm în sat sau între colegi.

       Ne pierise cheful de urat. Deja nu mai știam la cine să mergem și dacă să mai continuăm. Ceva se rupsese. Dar dacă tot eram acolo, puteam colinda la o verișoară și la un coleg de muncă de-al părinților vărului meu. Lucra în stațiune și, cu siguranță, ne-ar fi dat măcar un Vladimirescu, adică douășicinci de lei.

       Ne făcurăm curaj și apucarăm ulița din fața primăriei, cenușie, fără vreun stâlp cu bec, luminată doar de cerul înstelat și zăpada scânteietoare care scârțâia sub bocancii noștri. Ne întâlnirăm cu o altă echipă de urători abia ieșită de la cel la care mergeam și noi.

      – La mulți ani cu sănătate, primiți cu Plugul? aruncarăm noi invitația odată intrați în curtea omului pe care vărul deja-l cunoștea și avea confidențe, spre deosebire de mine.

      – Ai cui sunteți, mă?

       – Ai lu Merchea, bre, zise văru. A lu’ Costel…

       – Auzi, mă, răspunse femeia care scosese capul pe ușă și ne întrebase, adresându-se soțului din casă. E otrăitu-ăla a lui Merchea.

       Cuvântul „otrăvit”, deși nu-mi fusese adrsat direct mie, fu ca o săgeată otrăvită pentru creier. Deja nu mai aveam nicio tragere de inimă să mai spun vreun vers din Plugușor, dar ghionturile vărului și gândul la cei 25 de lei mă fă cură să continui, fără vlagă însă. După ce terminarăm, ne invitară în casă. Însă  acum ura-mi crescuse și mai mult și nu mai voiam nimic altceva decât să plecăm mai repede.

       Atunci omul ne întinse mâna și ne dădu… 10 lei.

       Îi iau eu și, în drum spre poartă, pe la jumătatea curții, îi rup în două și-i arunc.

      – Du-te naibii cu banii tăi, otrăvitule! zbughind-o pe poartă nu în fugă, dar cu repeziciunea celui care nu mai voia să stea în acel loc, conștient că nu făcuse chiar un lucru la locul lui.

      – De ce i-ai rupt, mă? mă întrebă vărul repede

       – Păi n-ai auzit? Te-a făcut „otrăvit”.

       – Păi așa-i vorba lor.

       – Asta-i vorbă?

       Și-n timp ce grăbeam pasul spre asfalt, dar cu spinările strânse de o anumită teamă, desculț, cu cămașa descheiată la piept și părul vâlvoi, colindatul nostru ne ajunse din urmă și se proțăpi în fața noastră:

       – Care-ai rupt, mă, banii?

        – Eu, răspund fără șovăială, umflându-mă puțin în pene și uitându-mă la omul mult mai mic decât mine la statură dar mai nervos, pe care, într-o străfulgerare a gândului, îmi venise ideea că-l pot bate fără probleme.

        Dar gândul nu avu timp să se coacă, dară-mite să-l mai pun în practică. O palmă grea-mi fulgeră obrazul de-mi săriră din cap și căciula de oaie, și ideile de bătaie.

       N-am mai auzit ce mi-a mai spus sau, oricum, nu mai țin minte. Doar frica de a da ochi cu părinții și rușinea de a doua zi erau cele care m-au măcinat toată noaptea ajunului Anului Nou.

       Că, „de urat am mai ura…” dar chef cine mai avea? Ne ajunsese. Buzunarele nu le mai umpluserăm iar inimile ni se încărcaseră de necaz.

        Anul Nou cu bucurie!…

Cristi Merchea

Lasă un răspuns