Cum trece săptămâna…

Când sunetul strident al alarmei mă anunță că soarele răsare leneș în această dimineață de luni, părăsesc greoi patul și aștept să se răcească cafeaua în timp ce alerg spre muncă.

Încă nu am învățat să-mi cer scuze pentru că am întârziat în limba lor, iar ei încă nu au învățat să fie înțelegători în limba mea. 

Ziua de marți se lasă așteptată, iar printre orele suplimentare pe care le-am programat pentru întreaga lună, găsesc câteva minute să sun acasă. Gălăgie și semnal prost, râsete și ochi care se umplu cu dor. Bateria nu mai ține mult și nu am reușit să le spun când mai putem vorbi din nou.

Eu sun rar, lor nu le răspunde nimeni mai des și așa se face miercuri.

Astăzi, parcă mâinile îmi sunt mai iscusite, iar picioarele se mișcă mai repede. Și tot astăzi, petrec mai mult timp agitat și plecat ca să stau încă puțin liniștit și acasă în alte zile. 

Cafeaua s- terminat între timp și dulce n-a mai fost de ceva vreme.

De aceea, joi mă duc să cumpăr zahăr. Și-am mai cumpărat și „un strict necesar”, o ciocolată, uneori un suc. Le plătesc la casa de marcat și când primesc restul, îl trimit acasă. 

Dar nu azi. Mâine.

Vineri iau din nou la pas același drum de ieri, dar aproape țopăind. Mă opresc prima oară la o bancă. Un prieten de-aici care a învățat să-i înțeleagă mă ajută să descopăr printre cuvinte necunoscute un număr lung.. Sun imediat acasă și-l dictez cu grijă: o dată, de două ori, da, acolo e „șepte”, nu, 6, sigur are atâtea cifre cât ți-am zis eu? 

De la celălalt capăt se aud mulțumiri stinse și ziua continuă.

Sâmbătă! Dimineața mă prinde încă la serviciu și astăzi am uitat să-mi iau mâncare cu mine. Razele soarelui ascund lumina lunii din seara precedentă și intră nestingherite în încăpere. Le salut politicos și cum știu mai frumos, iar ele se mută ușor și-mi șoptesc să aștept tot aici să apară din nou luna. 

Deschid telefonul și închid o clipă ochii.

Și  mă  trezesc duminică! Astăzi nu fug nicăieri. Astăzi îmi fug gândurile acasă. Și sun și vorbim mult și râdem și arătăm cu entuziasm pe camera mică a telefonului ce-am mai făcut, ce-am mai mâncat, cum ne-am mai aranjat, cum ne-am mai înnoit. 

„Lasă, e bine, ne descurcăm și așa.”

Cum trece săptămâna? Greu, dar nu prea. Se putea mai rău, dar se puteam mai bine. Și uneori trece plină de griji și dor și neliniște, dar alteori îmi beau cafeaua în timp ce mă plimb și nu alerg. Și știu să mulțumesc și să rog frumos într-o limbă nu prea familiară mie. Uneori sun când îmi lipsiți, alteori sun pentru că așa trebuie. 

Săptămâna asta nu e prea diferită de cea care a trecut, dar eu da. Și lucrez mai cu spor și mai hotărât și parcă toate lucrurile încep să surâdă la vederea chipului meu și așa surâd și eu.

Cum trece săptămâna, așa trece și timpul meu aici.

Zilele dorm și nopțile dor.

autor: Cîrneleagă Elena

Lasă un răspuns