Cumpăna

 

      – Ai văzut, cumătră? Am trecut de patruzeci, merg pe patrușunu de-acuma și n-am pățit nimic. Nu ne-a ghicit ca lumea câmpureanca. A zis că n-am să trec de patruzeci de ani.

      Cele două femei, amândouă leaturi, – devenite și cumetre după botezul unuia din copiii celei chemată cumătră – se întâlniseră pe ulița care ducea spre MAT aproape de capul satului. Mina, cea care se adresase, venea de pe Golășei, de la soră-sa. Amândouă purtau baticuri înflorate, legate la spate, semn de schimbare într-un sat care, deși cu pretenții de modern și cu influențe ale lumii care venea des din toate colțurile țării, rămânea închistat în metehne și obiceiuri vechi. Nici fote nu purtau cele două, ci pantaloni de supraelastic sau din stofă neagră, să nu bată prea tare la ochi. Orice culoare mai aprinsă, mai țipătoare, le-ar fi băgat în gura lumii. Și cine te mai scoate din gura ei?

      În rest, aici, în satul acesta de munte, cam pe la patruzeci de ani femeile se lăsau de fotă, adică o schimbau pe cea roșie, cu fir și înflorituri, cu cea neagră. Care chiar de culoare neagră era, simplă, fără nimic pe ea, semn că femeia trecuse în cealaltă jumătate a vieții iar copiii îi erau mari, de-acum pe la casele lor, sau gata de plecare.

       Mina însă nu purtase fotă decât când fusese fată la joc, la fel cum şi cumătra ei, Mioara. Se țineau de fete mai moderne pentru că familiile lor, adică cele în care crescuseră până să se mărite, nu le impuseseră stricteţea obiceiului. Bărbaţii lor la fel, le voia mai moderne sau, cel puţin, aşa se făleau pe la MAT sau pe la chefuri, de dragul de a se da mari.

      Lumea nouă se chinuia să intre în localitate încet-încet, dar mai mult de suprafață, de spoială. Porțile și gardurile din lemn fuseseră schimbate cu cele în fier și colorate mai viu, mai toate în nuanțe de verde, casele trecuseră de la cele cu pereții lipiți cu lut la tencuiala cu var, nisip și ciment și ancadramente în stuc alb, cu struguri, frunze și alte ornamente, lada de zestre și blidarele, mesele și scăunelele mici, cu trei picioare, fuseseră date pe mobila cea „nouă și frumoasă” în PAL sau furnir… Și acoperișurile fuseseră schimbate: de la cele în șindrilă, la mai noile în țiglă roșie și tablă zincată. Doar cei bătrâni nu se adaptaseră încă.

      În schimb, graiul le era același, obiceiurile aceleași, căsătoriile tot între ei le făceau că se risca de-acum consangvinitatea; erau rari și priviți cu ochi răi cei care se luat cu fete sau flăcăi de prin alte sate. Căruțele cu cai rămâneau atelajele principale pentru muncă la fel cum făcutul cașului afumat, țesutul covoarelor la război sau oieritul, pădurăritul sau meșteșugul lemnului erau în continuare muncile mocanilor.

       Nu ieşea des, în sat, Mina. Nu ieşea pentru că orice ieşire era motiv de ceartă. Iar cearta nu era mai niciodată în doi. Doar ea era cea certată, pentru motive reale sau închipuite, în funcţie de nervii omului, de cheful pe care-l avea, de frustrările şi nemulţumirile cu care se întorcea de la muncă sau de la birt sau, mai nou, din cauza înţepenirii sale în sat și lipsa libertății de mișcare pe care o avusese cât fusese șofer de TIR.

      – Da unde mergi, cumătră? se interesă Mina pentru că nu o mai văzuse pe ulița asta niciodată. Nu era în obiceiul ei iar în satul ăsta mai fiecare știa pe fiecare pe unde umblă, cum ajunge la cutare și de ce ar trebui să fie într-un cot1 și nu în celălalt. Oricum, n-o mai văzuse pe aici și prima întrebare care-i venise asta era.

      – D-apăi, mă duc pân’ la MAT, cumătră. Că la Universal au băgat bocanci da s-au terminat iar aici mi-a zis o vecină că mai au. Și i-aș lua omului, că merge la pădure, dacă o vrea asta să-mi dea pe sub mână. Și se referea la vânzătoarea care dădea pe sprânceană și numai celor care-i lăsau bacșiș bun.
      – Cum e? E măi bine acuma? Te mai bate?

      – Nu, tu, cumătră, parcă nici nu mai e el. Niciodată n-a fost ca acuma. Ori unde-am rămas singuri, după ce au plecat toți copiii, ori, cine știe…

      – Eiii, cumătră Mină. Tu nu crezi, da câpureanca a făcut minuni. Vine și de la ea, să știi.

      Aveau cele două femei taina lor. Cu un an în urmă, după multe insistențe, Mioara o luase pe Mina, într-o zi când omul acesteia nu era acasă, și-o duse la Cîmpuri, la o ghicitoare. Mult i-a trebuit Mioarei s-o convingă pentru că Mina nici nu credea, dar nici nu voia. Tocmai pentru că știa că nu-i lucru bun, curat, și pentru că întotdeauna ghicitul și datu-n cărți, sau în boghi, i s-au părut prostii. Puțin, inima o strângea ori de câte ori era vorba de ele și de efectele lor asupra celor care încercaseră.

      În dorința lor de a o ajuta în lupta cu dihania, cu bărbatul gelos și nemernic, care o bătea și-i făcea zile și nopți amare din nimic și mereu, cumătra și alte surate din sat o învățaseră verzi și uscate. Ba să-i dea să se spele cu săpun descântat și „uns” cu vrăji, ba să meargă să-i deschidă carte nu știu care preot care spunea totul, ba să meargă l ao ghicitoare care i-arăta-n oglindă chipul monstrului dar și viitorul ei… Mina însă nu cedase pentru că în inima ei nu credea și nu putea face niciun rău, cu voia sa, celui care o totrtura zilnic. Mai mult, amintirea unei ghicitori îi revenea obsesiv în minte ori de câte ori se vorbea despre asta. Erau semne și sentimente pe care le ținea cuibărite în suflet de pe vremea mamei sale, din copilărie, și care scoteau capul ori de cîte ori se vorbea de ghicit. Semne rele.

      Pe la 14 ani, înainte să termine școala, mama ei se simțea rău. Avea o boală pe care doctorii nu putuseră să i-o vindece. Și-ntr-una din zile, să fi fost primăvară, pe când umblau șătrarii prin sat să vândă cazane și ceaune făcute de ei în schimbul banilor sau mâncării, intrase la ei în ogradă o țigancă grasă, plină de fuste colorate țipător, galbeni la urechi și salbe de cocoșei la gât. Intrase cu toată șleatca, cu puradei, cu bărbat și socri. Se tocmiseră țiganii ce se tocmiseră dar ai ei nu cumpăraseră ceaune: Țiganii însă nu se dădeau plecați cu mâna goală și-și roteau ochii prin curte după orice s-ar fi putut lipi de degetele lor. Și-atunci, țiganca cea grasă, dându-și cozile peste umeri și potrivindu-și vocea cum știa mai bine, încercă și cu gâcitul.

      Tare o mai impresionase țiganca pe Mina nu atât cu straiele ei colorate, cât cu vorba ei iscoditoare și plină de taină, cu privirea care-i intrase ca un burghiu și-i sfredelise sufletul.

      Înaintase baragladina în curte, se uitase la Maria, mama ei, și, din două cuvinte, o convinsese să-i „gâcească-n palmă trecutul, prizentul și viitoru”. Mina stătea în picioare, în fața casei mari, în timp ce țiganca și mama ei se așezaseră pe treptele din piatră. Îi deschisese oacheșa palma mamei și-atunci, pe loc, se schimbase la față. Lucrul nu i-a scăpat Minei, ca și cum țiganca ar fi fost doctorul din sat, cel care alerga toată ziua cu motoreta lui rusească pe la oameni să-i ajute, alinându-le dureri sau spunându-le și lucruri mai rele. Dar țiganca citi în palmă sufletul și mintea mamei ei. Îi umblă în adâncuri ca un șarpe lunecos, iscoditor, și scoase vorbe meșteșugite, dar grele, de viață scurtă și cumpănă mare nu peste mult timp,… în zi de vineri, de inimă neagră…

      Mina nu mai auzise de altfel de cumpănă până atunci, în afară de cea pe care o ridica și-o cobora la fântâna lui Viță din capătul uliței. Aia era pentru ea singura cumpănă, dar spusă de țigancă avu alt sens, cu greutate mai mare decât a lemnului din care era făcută cea de deasupra fântânii. I se păruse atunci că-și vede mama agățată de vârful acelei cumpene, unde nu mai stătea lanțul care ținea găleata din lemn, ci mama sa, care se chinuia să se țină și nu reușea. Gata gata să cadă în fântână.

      Fugise în casă, trimisă de tatăl său dar și speriată de această ciudate cuvinte. În cap îi răsunară câteva zile întregi, la început mai tare, apoi stingându-se din ce în ce mai mult, cuvintele șușotite ale țigăncii: „Hai să ai o cumpănă mare, în zi de vineri, de inimă neagră..” Iar „cumpăna” devenise un coșmar care o urmărea mereu. Se aciuase în ea, i se lipise de măruntaie fără să mai plece: era fața disperată a mamei care se ținea cu toate forțele de lemnul acela gros și greu, alunecos, parcă uns cu untură acum… Cumpăna îi cuibărise în suflet frica. O măcina zilnic, atunci când era singură și făcea treabă acasă, dar și la școală, unde nu mai auzea tot ce le spunea domnul.

        Și viermii de mătase o enervau. Dacă până atunci abia aștepta să fie rândul ei la școală la îngrijitul viermilor, acum îi ura. Le ducea câte o poală sau câte un sac de cânepă plin cu frunze de agud culese de ea. Și, dacă înainte se uita cu plăcere cum mâncau lacomi, acum îi urmărea cu câtă aviditate și îndârjire devorau frunzele acelea verzi, cărnoase, cum tăiau cu maxilarele lor fiecare fibră, fiecare nervură, imaginându-și apoi că și teama ce i se cuibărise în suflet tot așa făcea.

       După vreo lună lucrurile se mai domoliseră iar primăvara dădea în vară, momentul terminării școlii apropiindu-se tot mai mult. Într-o zi de vineri, după ce dereticase de dimineață prin casă, pusese rufele la moi și dăduse mâncare la animale, plecase la școală cu inima îndoită. Cumpăna îi revenise din nou în minte și nu voia să plece. Se spălase pe ochi cu apă rece, cum făcea de obicei, luând o cană mare și plină de la fântână și nu din casă. Dar tot nu i se desprindea. Apoi, pe drumul spre școală, se întâlnise cu o colegă și aproape uitase, până ce ajunse în dreptul fântânii lui Viță și văzuse iar cumpăna acesteia, cu vârful ridicat amenințător spre cer și lanțul și găleata spânzurate în aer. Ca un fulger, în locul găleții, o văzu pe mama-sa, chinuindu-se să se desprindă de lanț, trudindu-se din răsputeri să apuce vârful lemnului cel mare pentru a se ridica din strânsoare… dar lemnul era unsuros. Fu doar o străfulgerare, pentru că Ioana, colega ei, îi povestea ceva din ziua anterioară și o tot întreba dar ea nu reușea să audă bine. Mergea cu capul în jos, privindu-și vârful ghetelor cum aruncau colbul fin al drumului.

       Pe la ora 11, când pauza se terminase și ora de geografie abia începuse, în clasă intrase directorul școlii și, vorbind în șoaptă cu profesorul, se uită cu coada ochiului spre Mina. Profesorul dăduse afirmativ din cap dar mușcându-și buza de jos, lucru care ei nu-i scăpă.

       Un gând negru o săgetă prin inimă și o căldură moleșitoare o cuprinse, ridicându-i-se până în creștet, pe șira spinării și-n tot corpul. Parcă nici nu mai putea respira. Știa că despre ea era vorba dar nu voia să afle.

      – Mina, să vii cu mine până la cancelarie, te rog, fură vorbele foarte părintești ale directorului. Iar lucrul nu spunea nimic bine, directorul școlii fiind unul sever, care nu avea prea multe confidențe cu elevii. O luase după umăr, abia atingând-o, și ieșise, sub privire curioase ale colegilor și cele compătimitoare ale profesorului.

      Mama ei decedase. Cumpăna țigăncii se lăsase așa cum ghicise: peste puțin timp, într-o vineri, de inimă neagră.


      Cristi Merchea