Dacă mai trăiesc, mai votez

cri_9260-mic

 

Mă minunam mai acum vreun an când cineva, abia întors din Afganistan, îmi povestea cum satele și orașele nu au canalizare acolo și cum, în jurul lor sunt șanțuri descoperite pe care curg fecalele și deșeurile proveniente de la toalete, dacă se pot numi așa ultimile.

Ei bine, în campania electorală care decurge conform graficului, am intrat zilele acestea în mai multe comune vrâncene. Nu că la Botoșani sau Iași ar fi altfel, dar aici e la fel ca acolo și ca în foarte-foarte multe sate ale României. O Românie din 2016 în care civilizația este departe ani lumină de ceea ce înseamnă definiția ei, dacă există una, departe de cea a țărilor occidentale pe care le luăm mereu exemplu.

Primul om căruia echipa trebuie să-i dea flayere și să-l convingă să voteze: un bătrânel uscățiv, care abia traversează strada în soarele de noiembrie și care nici nu mai aude bine.

– Să vii la vot, îi spune candidatul

        – Dacă mai trăiesc, mai votez, spune moșul cu vocea obosită dar nu supărată, zâmbind chiar. Îl oblojesc și cu un fular, să fie treaba treabă, și se continuă acțiunea.

– Șoseaua e aproape pustie. O mașină a trecut cu niște moloz, oprită și omenită cu hârtii electorale şi ea. Candidatul se cunoaște cu șoferul acesteia. În fața unei școli ne oprin și intrăm. Cunoaște și aici pe cineva și, deși nu dăm copilor nimc, candidatul intră să lase materiale informative vreunui profesor cunoscut. Pe drum strigăm la toate porțile. Doi din acest sat sunt ghizi perfecți pentru că-i cunosc pe toți cei la care mergem: „Aici nu, că e PSD-ist, aici nu mai e nimeni… e plecat în Italia. Aici a vândut… Moașă Marieeee”. Iese femeia.

– Să știți că am treabă, n-am timp. Se uită cu pizmă la noi pentru că înainte mai trecuseră și alții, cu alte culori pe ei. Are înfipte în gard două rânduri de flayere.

– Da stai, da nu mă mai cunoști? Sunt cutare, spune candidatul… și se leagă o conversație de complezență

cri_9252-mic cri_9250-mic

Oameni rari, foarte rari. Pe panoul electoral din intersecție nu e încă afișat nimeni. Punem noi două. Doar două e voie. Așa spune legea. Dacă în timpul campanilor anterioae aveam flayere și-n urechi, afișe pe toate casele,  sacoșe, găleți, zahăr vanilat sau mai știu eu ce, acum s-a ajuns la extrema cealaltă: mai nimic ai voie.

Poate e mai bine așa. Principiul reprezentativității ar spune că obștile, comunitățile ar trebui să-l propună pe cel mai bun dintre ei și să se bată pentru el. Numai că asta e o utopie iar practica și istoria ne-au arătat că cei care au candidat s-au propus, s-au bătut să ajungă sus și au uitat de cei pe care trebuia să-i reprezinte. Poporul ăsta a fost secătuit de campanii care nu au adus nimic, în afara ridicării pe piedestal a unei armate de politicieni venali, hapsâni, de o lăcomie care depășește sensul cuvântului și care au secătuit țara de toarte resursele posibile.

sarumana       Pe ulițele satului doar bătrâni. Dacă am găsit 5-6 tineri și ceva copii care ies de la școală. În rest numai ei, singuri, cu câte o pâine de 90 de bani în mână, slăbiți, în baston, părăsiți de copii și nepoți din cauza nevoilor. Două bunicuțe înfofolite le întâlnim stând de vorbă despre nevoi și bătrânețe. Case abandonate, case ruinate, construcții noi ale celor plecați dar nelocuite, niște cimenturi hidoase împopoțonate cu termopane cu oglinzi bombate, wc-uri la stradă sau mai în spatele caselor, ca niște totemuri care ne diferențiază și ne personalizează satele noastre de azi… Căsuțele vechi se duc, stau într-o rână, gardurile frumos lucrate în lemn cad și ele, viile au șpalieri din fier dar nu sunt muncite (nu mai are cine), mizeria abundă prin grădini; pe marginea drumurilor e plin de gunoaie, hârtii, PET-uri, conserve, și toată bunăstarea adusă de capitalismul ultimilor ani, iar una din echipă, căreia îi reproșez că a aruncat hârtiile pe jos, îmi răspunde că era un calendar al PSD cel aruncat. Ca și cum asta ar justifica gestul mizerabil cu un alt mizerabil.

Un soare fără putere, dar cu o lumină molcomă, învăluie ulițile acestea în care singurul sentiment care-mi vine în minte la așa dezolare e sinuciderea. Da, satele Vrancei sunt locul ideal unde să te sinucizi. Dacă vrei o moarte nedemnă. Iar căderea frunzelor care mai acopereau hidoșenia locurilor contribuie din plin la imaginea degradantă.

La o altă casă intrăm în curte. Un câine ne latră de zor iar o fată tânără, cu un copil lipit de picioare, iese greu. Se uită la noi dar parcă nu ne-ar vedea.

– Asta cred că e deja făcută, îmi spune la ureche  o fată din echipă, intuind că ar fi tras vreun șnaps dis-de-dimineață.

Dar biata femeie, – nu are mai mult de 25 de ani-, nu vede. Ne explică de un chist de sânge pe care-l are în cap și care i-a slăbit vederea. Un fior rece mă treece și un amar adânc îmi cuprinde sufletul. Copilul, de vreo 2 anișori, desculț, ține strâns pulpa mamei. Curtea e plină cu nimic: nu lighioi, nu găini.. o jucărie aruncată și copilul. Atât. Tânăra mamă nu are ce mânca, nu vede, trebuie să crească plodul pe care nu-l dibuiește bine iar noi venim să-i dăm hârtii și să-i spunem să vină la vot. Dar ea nu vede să voteze, ne spune.

cri_9638-mic

Mergem mai departe. Bălțile sunt stratul ideal al ulițelor. Un bărbat cam la 60 de ani iese și recunoaște candidatul. Ne spune că e singur și că femeia tocmai ce i-a plecat… în Israel. Îi dau lacrimile. Adică a plecat de tot. Dar el va veni la vot și va vota pe candidatul nostru… Sărută mâna candidatului într-un gest de umilință cum numai în filmele cu mafioți am văzut, cu expresia omului nevoiaș care știe că cei mari sunt mari, și vor deveni și mai mari decât sunt, iar ei,cei de jos, și mai mici decât au fost.

Nu e poartă să nu ne latre câinii. Dacă oameni nu găsim la fiecare ogradă, câinii există și se aud. E un continuă țăcăneală. Câte-o căruță trece rar. O oprim să le dăm celor din ea hârtii cu promisiuni,  calendare și poze.

La ultima casă de pe o ulicioară am întrezărit o femeie care a intrat imediat înăuntru. Femeia din , care-i din sat, o strigă de câteva ori.

– Iese, sigur iese, o știu eu, ne asigură. În sfârşit, stăpâna apare în drum cu un capot tocit de vreme, în papuci din plastic ponosiți și cu bani în mână.

– Ăăă, să mă scuzaţi. Am crezut că-i popa, de Sfântu Neculai, şi nu găseam banii. Ţine pumnul strâns cu 10-20 de lei pe care ar fi trebuit să-i dea preotului pentru vizită. O sărăcie cruntă şi în curtea aceasta, dar femeia venise să-şi plătească datoria de creştin. Pentru că, și a fi creştin în România, costă. Dar nu mai intru în detalii.

O bătrână e supărată foc pe „Pohanis”.

– Păi să-l schimbați, mamă. Că nici nu vorghește cum trebe, Pohanis ăsta.

La o altă casă un moșuleț iute ne spune că degeaba îi dăm ce i-om da, el PSD votează. La o alta la fel: femeia ne vorbește prin gard și ne spune că: „ei au fost de la început, cu ei votez”.  Radicalismul islamc e nimic pe lângă îndoctrinarea pe care a reușit să o facă partidul roșu aici, în Vrancea și-n Moldova. Practic oamenii sunt setați așa și nu suferă nici o formatare.

mic

Ne întâlnim și cu alte echipe de la alte partide. Le vedem de la ditanță după culorile aprinse ale vestelor. Ne salutăm și trecem mai departe. Parcă-s vorbite să fie toate în satul ăsta azi. Pe drum, flayere aruncate. Cam așa au primit oamenii mesajul electoral. Cei care nu le-au aruncat pe jos vor fi aprins focul cu ele.

Mai sunt și excepții, dar puține. Iar mulți dintre ei nu vor să audă de nimic. Pur și simplu politica e cea care i-a adus în situația în care se află.

– Eu am doi copii, or făcut facultatea de matematică. Amândoi or terminat cu zece, spune o femeie mai tânără, la vreo 50 de ani, ieșită în drum, cu mâinile în buzunare dar care nici nu vrea să audă de nici un partid și de nici un candidat. Pentru ce, ca să se ducă în Marea Britanie? Uitați-vă-n sat: nu  mai e nici un tânăr, numai bătrâni. Toți au plecat, toți.

Și dac-am votat, c-au zis că se schimbă țara asta… Nu s-o schimbat cu nimic! Cu nimic!

…………………………

Facem 13.000 de paşi, după spusele unei fete din echipă care are o aplicaţie pe telefon instalată de fiica sa. Nici campaniile nu mai sunt ce erau odată, am evoluat. Numai satele acestea nu; ele trăiesc într-o sărăcie lucie, într-un prezent de Ev Mediu și fără nici o speranță.

Cristi Merchea