DACĂ PIETRELE-AR VORBI…

Daca pietrele-ar vorbi ...Nimic mai frumos şi mai plăcut decât să fii apreciat pentru lucrul ce l-ai făcut. Munca e cea care dă valoare omului, îl face mai liber, mai fericit, mai respectat. În muncă e înglobat întregul arsenal psihologic; nu numai cunoştinţe şi experienţă dar mai ales voinţă şi răbdare.
Începuturile românilor în Italia nu au fost deloc uşoare. Am plecat din ţara noastră din pricina sărăciei dar mai ales din pricina crizei morale şi a lipsei de perspectivă. Şi totuşi, oricât de greu ar fi fost acel început, parcă toţi românii erau mulţumiţi de realizările lor. La ce ne foloseşte nouă că am contribuit cu atâta înverşunare la ridicarea de construcţii, că am pierdut nopţi lucrând în restaurante, când, din cauza crizei ne lipseşte din nou perspectiva … ?
,,Nu era nimic aici decât o fostă biserică în ruină şi o groapă imensă acoperită cu stuf” îmi vorbeşte unul dintre acei oameni harnici şi destoinici care cu palmele sale mari şi bătucite pavase cu piatră sute de metri pătraţi, săpase galerii, ridicase ziduri, placase scări cât vezi cu ochii în ,,imensa groapă”. Acesta e Vasile, un român care a cunoscut de tânăr multe ţări din Europa, împins fiind de condiţiile grele ce le avea acasă.
O fi avut acest tânăr forţa fizică extraordinară dar rezistenţa psihică a întrecut orice închipuire. Negociind un preţ bun pentru acele vremuri, în 2003, s-a hotărât să lucreze pe locul ce avea să devină un adevărat parc de relaxare dar în acelaşi timp şi un loc unde se putea lua masa. Preţul la zi era deosebit de atrăgător dar adevăratul câştig a fost cel al patronului acestui local căruia nu-i voi da numele pentru a nu face publicitate gratuită. Tactica sa a fost deosebit de abilă: ştia că românii sunt deosebit de dornici de înavuţire, diferenţele de dezvoltare economică dintre Italia şi România fiind foarte mari. Condiţiile de lucru din restaurant nu permiteau informarea celui venit în legătură cu existenţa şi a altor locuri de muncă mai agreabile. Partea cea mai bună a acestui patron era plata la timp a sumei de bani promise. În schimb munca la care erai supus era istovitoare încât chiar lui Vasile i-a venit ideea denumirii acelui loc “C.A.P. ” .
Se muncea în neştire de la 9.00 pân’ la 2.00 (noaptea) aproape fără oprire. Ziua zidărie, noaptea veselă. Dintre toţi cei care s-au perindat prin acest local doar Vasile a demonstrat că se poate. Dându-şi seama de şiretlic şi văzând că la plata cu ora nu revenea decât 6 euro, Vasile încearcă să renegocieze preţul la zi dar patronul nu va fi de acord şi Vasile va fi nevoit să lucreze în altă parte dar menţinând totuşi legătura cu restaurantul până în ziua de azi.
Am fost din nou în acest loc unde şi eu am lucrat: un adevărat parc lucrat în piatră, care, însă, din cauza crizei nu ştiu câţi turişti va mai atrage.Uun lucru e sigur: acest loc va sta drept mărturie unui fapt de-acum istoric: ,,emigraţia românească de la începutul mileniului”.
Mi-e teamă să calc pe pavajul din piatră de parcă s-ar strivi sub paşii mei şi totuşi înaintez liniştit. Îmi trec prin minte amintiri, imense bucurii amestecate cu adânci tristeţi. Pietrele fântânii îmi amintesc de de colţurile ascuţite care îmi scrijeleau mâinile dar şi de copiii care se jucau duminica sau de nunţile cu mult fast ce se celebrau acolo. Pietrele de bazalt mari de pe pavajul în coborâre mă fac să mă gândesc la vechile drumuri romane construite cu sclavi. Coloanele şi via ce le împresoară îmi aduc aminte de ploaia care nu ne dădea pace să ne continuăm treaba, o ploaie amestecată cu transpiraţia hainelor de muncă murdare de mortar, cu lacrimile de bucurie ori tristeţe, izvorâte din colţurile ochilor, prăfuiţi de pulberea cimentului. Doar palmierul de la intrare, înalt, cu ramuri blânde, plecate către noi, ne mai făcea să uităm de munca grea.
Eforturile noastre nu s-au mai repetat şi cu alţi lucrători ce ne-au urmat. ,,Ai mai face ce-ai mai făcut la restaurant ?,, l-am întrebat pe Vasile. ,,Nu ştiu dacă aş mai face-o dar la nevoie fac orice este e omeneşte posibil”. Dar eu vă spun că nimeni nu ar mai sta în acele condiţii de muncă nici măcar o zi. Doar o mână de oameni, în frunte cu Vasile, cu o voinţă de fier, au putut face faţă, pentru care patronul, astăzi, poartă respect.
În aceste zile ce ne sunt numărate în Italia, Vasile are şi el probleme dar nu în ceea ce priveşte munca sau câştigul de zi cu zi. Vasile nu s-a bazat pe ,,învârtelile şmechereşti” de acte, împotrivindu-se cu înverşunare acestor manevre: împrumuturi, rate etc. De când l-am cunoscut, dacă ar fi să-l caracterizez, nu aş face-o dacât printr-o singură propoziţie chiar de el formulată:
,,EU NU VREAU BANI NEMUNCIŢI !”

Prof. Conel Bîtcă

Lasă un răspuns