De ce să-mi fie dor de România?

     Am ajuns într-un moment în care sunt foarte supărată pe țara mea. Da, ați înțeles bine, sunt supărată pe România. Citiți-mi rândurile și veți înțelege de ce. Apoi va rog să mă judecați, dacă merit, sau să-mi dați dreptate.

       Aveam 9-10 ani când am înțeles că ceva nu este în regulă cu mine, cu sănătatea mea, medicii însă mă găseau normală și sănătoasă la toate controalele și analizele. Eu simțeam că nu-i așa. Oboseam repede, nu luam în greutate, iar la 15 ani eram piele și os, mi se vedeau coastele printr-un tricou mai mulat de aceea îmi puneam mai mereu haine largi. La un moment dat părinții mei aproape că renunțaseră să mai meargă cu mine pe la diverși medici pentru a-mi găsi un diagnostic, s-au resemnat în fața ”normalității” despre care tot le vorbeau aceștia mereu.

       M-am căsătorit de tânără, aveam puțin peste 19 ani și, împreuna cu viitorul soț am decis ca înaintea cununiei civile să mergem să ne facem analizele, nu să dăm o spagă, cum se obișnuia, și să obținem ștampila pe niște rezultate neadevărate, ci am decis să le facem realmente. Le-am făcut și de aici a pornit coșmarul meu. O simplă cardiogramă, apoi alte câteva controale mai detaliate și atent citite la rezultate au scos la iveală probleme grave pe care le avea inima mea. Atât de grave încât puteam să fac un infarct și să mor de la un efort foarte mic. Aorta avea o gaură mare și pe acolo sângele era pompat în afara inimii.

      Cum de nu au observat medicii așa ceva? Cum a fost posibil ca nici măcar unul să nu fie în stare să individuieze o problemă atât de gravă? Nu am reușit sa dau singură un raspuns la aceste întrebări .Am mers cu rezultatele la fiecare medic sub supravegherea căruia fusesem în anii din urmă însa nici unul nu a recunoscut că a greșit și că greșeala lor mă putea costa viața. Am întrebat ce-i de făcut iar răspunsul a venit sec: nimic. De ce? Pentru că acel orificiu era din naștere și pentru că nu era operabil.

      Între o oboseală și alta mi-am continuat viața de dinainte. M-am căsătorit, soțul meu a acceptat să înfrunte alături de mine problemele mele de sănătate.

      Într-o bună zi am constatat că sunt însărcinată. Am fost bucuroasă însă în același timp și înspăimântată pentru că oboseam, parcă, mai mult ca înainte și simțeam că inima face față greu fiecărei zile. M-au internat în spitalul județean din Focșani și m-au ținut acolo cam o lună, timp în care medicii, total nepregătiți și lipsiți de experiență în astfel de probleme cardiologice mi-au dat trimitere la București, la Fundeni, ca să scape de responsabilitatea cazului meu pentru că habar nu aveau cu ce se confruntă. La Fundeni reacția medicului care mi-a văzut dosarul cu diagnosticul a fost cam așa: „de ce vii la mine acum când ești în a cincea lună de sarcină? Ai impresia că ne jucăm de-a doctorul și pacientul aici?” Apoi asistenta medicului, oțărâtă că întârziasem la programarea facută de ea, deși ajunsesem oricum înaintea medicului ce urma să mă vadă, mi-a spus: „Du-te și te spânzură, la ora asta vii?” Întârzierea mea era de 5-10 minute și eram primul pacient pe care trebuia să îl consulte medicul când urma să vină.

      Meritau spânzurați toți medicii prin mâna cărora trecusem pentru ca niciunul nu a demonstrat că este capabil sa fie medic. Dacă nu ar fi fost soțul și sora mea cu mine, aș fi plecat acasă asumându-mi riscul de a muri pentru că ipocrizia, indiferența și tupeul acelui medic cu tot cu asistentă m-ar fi omorât oricum. După o săptămână de spitalizare decizia medicilor a fost că sarcina trebuie eliminată pentru că nu o puteam duce până la capăt și riscam să mor iar în cazul în care aș fi ajuns la naștere riscul ar fi fost ca și copilul să moară odată cu mine.

      Spitalul Pantelimon a fost cel către care am fost îndreptată. O harababură de nedescris și acolo, totul mergea pe bază de șpagă, oameni speriați și bolnavi în fiecare colț al spitalului iar pentru o internare, medicul în secția căruia te internai trebuia să vadă întâi suma de bani pe care o primește de la tine. Îmi așteptam docilă și speriată rândul pe hol pentru a fi internată când, un medic care să tot fi avut 60 de ani, a ieșit ca o furie să vorbească pe hol cu fiica unei bătrâne foarte bolnave și l-am auzit spunându-i cu voce destul de ridicată că o poate interna pe mama ei, care stâtea cocoșata de durere într-un colț al holului, doar dacă îi aduce suma de 500.000 lei. În 1996 acestă sumă era una foarte mare. Săraca femeie a început să plângă, i-a spus medicului să îi interneze mama iar ea va merge acasă, în Dâmbovița, și va aducă banii. „Nu dragă, nu merge așa, întâi aduci banii apoi ți-o internez…” i-a răspuns cel care a depus jurământul lui Hipocrate atunci cand a terminat școala și devenit medic, care a jurat că va apăra și lupta să salveze fiecare viață a pacienților pe care îi va trata.

      Spre norocul meu am fost internată de un medic tânăr, cu o figură și suflet de om bun. Nu avea mai mult de 35 de ani iar când m-a văzut, mi-a spus că îi pare rău de tinerețea și de problemele pe care le am și că el va face tot ce îi stă în putința să îmi fie bine. M-a liniștit calmul și căldura vocii lui și am prins curaj. Speriați toți trei, eu, soțul și sora mea, de toată nebunia șpăgii care era cerută și dată medicilor am vrut, în ziua operației, să dăm și noi bani medicului. A refuzat.„Sunteți niște copii, aveți dreptul la o viață normală și cât mai lungă...” a spus, însă a specificat că nu trebuie să neglijăm anestezistul pentru că era ceva ce nu depindea de el. Operația a fost făcută, fătul a fost eliminat iar eu, mi-a spus apoi medicul, salvată și pregătită să îmi continui viața. Aglomerația din spital l-a obligat, însă, să mă externeze după câteva zile de la operație, avea programate foarte multe alte operații iar paturile din saloane erau foarte puține. În ziua externării, abia am reușit să ajung pe picioarele mele la mașina din fața spitalului, așa eram de slăbită, iar drumul care a durat 3,5 ore până acasă aproape că m-a făcut să leșin. În acea noapte mi-am pierdut cunoștința de câteva ori în timp ce mama îmi ținea lumânarea aprinsă la căpătâi și plângea înfundat.

      Am trecut de acest hop al vieții însa nu reușeam să înlătur din minte modul în care un om cu grave probleme de sănătate este tratat în spitalele din România, modul în care medicii îi vorbesc, faptul că, deși cu viața în pericol, cadrele medicale oferă servicii doar dacă primesc șpagă, iar ideea șpăgii este atât de bine înrădăcinată în rândul tuturor angajaților din spitale încât a devenit o normalitate. Anormal pare cel care nu vrea s-o dea, însă acela are toate șansele să moară dacă este bolnav. Nu am abandonat ideea de a avea un copil, dar ca să se poată întâmpla asta trebuia să fiu sănătoasă eu. În mai puțin de doi ani de la operație, soțul meu a plecat în Italia iar după încă un an, când el avea un loc de muncă stabil și o casă închiriată m-am dus și eu. Nu a fost simplu ca un clandestin (ajunsesem în Italia printr-o excursie, apoi la terminarea vizei de turist am devenit clandestin) să mă integrez în sistemul de sănătate italian însă această țară are legi care protejează sănătatea tuturor celor care se află pe teritoriul ei, care permite accesul la minimul necesar menținerii în viață a unui individ, iar asta gratuit. Nu îmi venea să cred că odată ajunsă in fața unui medic acesta nu așteptă bani de la mine, nu mi-a venit să cred cu câtă grijă și cât de încurajator vorbea cu mine fiecare medic. 2 ani am fost sub supravegherea lor, 2 ani m-au incurajat la fiecare control că totul va fi bine și că tipul de operație pe care trebuia să îl fac eu este unul ordinar în spitalele italiene iar medicii au o experientă extraordinară în acest sens. Abia în momentul în care mi-au spus că daca vreau un copil trebuie să îl am înainte de operație, perioada post operatorie de recuperare a inimii putea să fie lunga și ei îmi puteau controla evoluția inimii mai bine pe perioada lunilor de sarcină decât după operație. Abia atunci am realizat că acei oameni își respectă meseria, respectă viața pacienților și, mai mult, respectă jurământul pe care l-au depus.

      Se întâmpla exact contrariul la ceea ce era în România: medici care puneau în balanță viata pacienților, pe de o parte a balanței era pacientul iar în cealaltă parte suma de bani pe care acesta o ”face cadou”. Pentru țara mea eu eram un om condamnat să trăiască în teama fiecărei zile că aceea poate fi ultima de viată pe când Italia, nu doar că îmi dădea șansa de a trăi ci îmi dădea și posibilitatea de a avea un copil. Ce îsi poate dori un om mai mult de atât? Sarcina nu a fost una ușoară însă optimismul medicilor era pentru mine aerul pe care îl respiram, iar la 8 luni, prin cezariană, a venit pe lume fetița noastră. Frumoasă și sănătoasă. Dupa 4 luni de la naștere eram deja internată în Roma, la spitalul San Camillo, spital cu o mare secție cardiologică. Am fost ținută sub observație o săptămână de doi medici tineri, unul italian și unul arab, iar pentru operație am fost transferată într-o clinica (Quisianna- Pariolli) unde ambii medici operau pacienții care nu aveau loc în San Camillo. Operația a durat jumatate de zi, orificiul prin care sângele iriga în afara inimii a fost închis, iar eu salvată. Toate astea fără nici un ban. Astăzi, la distanță de19 ani de la operație, mă pot considera un om normal. Dacă aș fi rămas în România poate nu mai exiatam, iar fiica mea nici atât. Supărarea mea vis-a-vis de România nu pleacă de la problemele avute de mine ci de la faptul că acum situația în spitale din toata România este infinit mai rea, medicii, marea majoritate a lor, au devenit niște cămătari, te ajută să trăiești doar contra cost. Sistemul de sănătate a devenit o afacere pentru politicieni și pentru medicii implicați sau nu în politică, mor copiii fără medicamente, cei bolnavi de cancer se salvează dacă reușesc să plece în străinătate.

 

       Fetița mea are acum aproape 18 ani, este un copil bun, învață foarte bine, rezultatele se văd des. Ori de câte ori a mers la concursuri și olimpiade a spus că este româncă pentru că așa am învățat-o iar pentru asta mulți o felicitau de doua ori: odată pentru că este un copil bun și încă odată pentru că este româncă. Dar, dragii mei, România nu merita să fie țara copilului meu, România nu merită să aibă un copil ca fetița mea și nu merită să se bucure de rezultatele ei. România, cu ajutorul politicienilor, a transformat medicii în mașini de făcut bani și sistemul de sănătate într-o morgă. Atât mai funcționează într-un spital românesc: morga, dar și aia tot pe baza de șpaga de foarte multe ori. De ce să-mi fie dor de țara mea, de ce să mă gândesc la ea? Nici ea nu se gândește la mine, dacă s-ar fi gândit ar fi instruit medicii să salveze vieți nu să se targuiască cu bolnavii ca la piață, dacă s-ar fi gândit la copiii ei, acum spitalele ar fi avut citostatice care să trateze cancerul, daca s-ar fi gândit la noi toți, am fi fost acasă alături de parinți și copii. Dar nu suntem, iar eu sunt în Italia alaturi de fetița și soțul meu, pentru că Italia este țara care mi-a dat o șansă la viața și care a dat viață copilului meu. Ca mine sunt foarte mulți alți români.

       PS: medicul care m-a operat în spitalul Pantelimon se numea Vlădăreanu iar înainte de a pleca în Italia am văzut pe TVR un reportaj despre faptul că atunci era unul din cei mai buni medici chirurgi din țară. Am urmărit acel reportaj cu lacrimi în ochi pentru că înainte de a fi un medic bun a știut să fie OM. Credeti-mă, a fost singurul OM-MEDIC pe care eu l-am întâlnit.

      În aceste zile se face mare tam-tam cu Corona virus și autoritățile declară că totul este sub control. Sub control în România este doar nivelul în care este mințită populația și modul în care sunt cheltuiți banii publici în favoarea și pentru bunăstarea politicienilor și a formațiunilor politice.În rest scapă cine poate…

 Silvia
                                                                                 Repovestită de Doina Mustățea