De (ne)voie

Loredana Boroș _____________

 
 
      De (ne)voie
 
     
      Stai în casă. Comod. Abia ai luat prânzul. Arunci cât colo papucii și te trântești cât mai lăbărțat într-o sofa mare și pufoasă cam cât durează digestia. La televizor nu e mare lucru, te plictisește tot. Normal, încă nu a început Măruță. Continui să schimbi canalele în timp ce te mângâi satisfăcut pe burtă. „Am mâncat de-am spart!”, concluzionezi. Lași până la urmă pe Discovery, poate dormi puțin. Dar îți este sete. Nu ai încotro: trebuie să te ridici, să mergi până la bucătărie și să bei apă. Un chin! Cine are chef să se ridice din sofa după patru pulpe de pui cu piure și murături și două farfurii de ciorbă de văcuță? Mai ales că pulpele erau de la puii lu’ tanti Maria, de la țară, îndesați.
 
     Stă sub un petic de paie uscate și frunze. Are acoperiș. Nu a mâncat ieri. Acum e ora prânzului. Nici azi nu va mânca dacă nu face nimic. Ieri a ajutat un vecin la cules dar îl va plăti la sfârșitul recoltei, în grâu. Azi a fost să caute apă, undeva la zece kilometri doar dus. Desculț. E îndeajuns pentru două-trei zile, de foame mai rabdă dar setea nu o stingi cu nimic altceva decât cu apă. Apa adusă e murdară, tulbure și urât mirositoare, dar îi garantează cel mai de preț lucru: viața. Bea cumpătat, cât îi trebuie. Se așează în colț, unde are câteva lemne și surcele. Scoate cuțitașul, făurit din altă bucățică de lemn și un vârf de cuțit rupt legat strâns de ea cu sfoară, și începe treaba: face linguri din lemn. În fiecare duminică e un fel de târg. El are locul lui, spre ieșire, pe o bucată de carton. Cu bănuții câștigați își permite să mănânce o masă aproape în fiecare zi.
 
 
     
       Asta e chestia care face diferența între adevărații învingători și învingători: nevoia. Nu e totuna. Dacă ar începe lumea de la zero azi, dacă am începe toți „în fundul gol, mulți dintre acești “învingători” pupați adânc „acolo” de rețelele sociale, de mass-media, ar muri de foame. Ba, mai bine zis, ar muri de lene. Când întreb „cine ești” ar trebui să răspunzi sincer: sunt un norocos. Pentru că ești! Doar pentru că mănânci și bei apă în fiecare zi!
Deci, indiferent ce zi ai avut, uită-te o secundă în jur: la robinet, la frigider, la televizor, la mașina de spălat, la robotul de bucătărie, la duș, la parfumuri, la haine, la papuci, la telefon.
      Apoi, câteva secunde, uitate la tine: la mâini, la ochi, la păr, la burtă, la picioare. Ai tot ce îți trebuie!
 
      Ah, că nu ești fericit? Păi, du-te și spune-i asta celui care stă sub pod, sau celui care face linguri de lemn, sau celor care merg în scaun cu rotile, sau cuiva de la orfelinat. Ești prea-plin și dai în depresie din exces, nu din lipsă. Tu nu ai nevoie de psiholog, tu ai nevoie de realitate. Sau ce crezi, că toți și-au ales soarta? Așa, că tine, nu? Cu un tătic „pilos”, o mămică grijulie, bunici, ciocolată, mici, vacanțe, sarmale și adidași de firmă? S-ar putea ca în aceleași condiții, un făcător de linguri să fi ajuns mai om ca tine. Și spun “s-ar putea” ca să nu îți agravez depresia.
 
       Moartea ucide o singură dată, indiferența in fiecare zi.

Lasă un răspuns