Destăinuire

Destăinuire

Cred c-au plecat într-o joi,
Nu m-au întrebat pe mine,
S-au sfătuit amândoi
Și și-au zis c-așa e bine.

Aveam patru anișori
Când tăticu și mămica,
Au plecat în patru zări
Și m-au lăsat cu bunica.

Ei credeau că sunt prea mic
Și c-ar fi o treabă simplă,
Că nu înțeleg nimic
Din tot ceea ce se-ntâmplă.

Numai că-nțelegeam tot
Și-au urmat zile amare,
Chit că eram cât un ciot,
Sufeream ca un om mare.

În prima mea zi de școală
De mână cu-a mea bunică,
Simțeam așa o sfială,
De copil fără mămică.

Se născuse-n mine-o teamă
Tot fiind preocupat
Să n-o supăr pe-a mea mamă
Și-atunci m-am cam izolat.

Nici nu mai ieșeam din clasă
Când mi-a spus să iau aminte,
Că nu mai dă pe acasă
Dacă nu-s copil cuminte.

Am crescut și-mi place-o fată
Și aș vrea să o dezmierd,
Dar am o prejudecată,
Mi-e teamă să nu o pierd.

Așa cum mi s-a-ntâmplat
Cu tăticu și mămica
Atuncea când au plecat
Fără să-mi spună nimica.

De dragoste văduvit
De când eram copil mic,
Ce mi-au trimis și-mi trimit,
Nu valorează nimic.

Deși nimic nu-mi lipsește
Din ce-nseamnă avuție,
Nu o vreau, nu mă-ncălzește,
Muncesc și stau cu chirie.

Buna s-a zbătut, sărmana
Uneori scrâșnind din dinți,
Dar cum să-mi vindece rana,
De copil fără părinți?

Nicolae Danciu-Câmpina

Lasă un răspuns