Dobrogea – O lecție de viață

adrian coltea

   Adrian Colțea __________________

 

Vreau sa vorbesc azi despre un loc din România, poate mai puțin cunoscut, și poate tocmai de aceea rămas nealterat de “civilizație”.

11211845_837913579578553_2013822872_o

Comuna Sarichioi, judetul Tulcea. Un loc care pare sa nu se afle in România. Am să mă explic. Week-endul trecut am vrut să petrec cateva ore la marginea lacului Razem. Inspirată idee a unui foarte bun prieten. Zis și făcut. Autostrada “Soarelui”, de fapt o limbă lată de asfalt care te face sa mergi mai repede, dar doar atât, căci măruntaiele vibrează în tine ca un transformator de înaltă tensiune, apoi scapi de ea si treci Dunarea la Hârșova. Altă lume, fraților! Parcă totul a rămas în urmă, parcă liniștea pune stăpânire pe noi, nu te depășește nimeni, nu depășești pe nimeni. NU urlă nimeni la tine, nu claxonează. Drum ca în palmă. Județean, nici măcar național, nu mai zic european. Cine l-o fi construit? Cine o avea grijă de el? Arbori pe margine, îngrijiți, falnici, să nu te topești sub arșița verii. Pădure și serpentine ca la Predeal. N-am trecut granița? E România?! Până acum știam despre Dobrogea că e un pământ neprietenos, arid, cu tot felul de nații care au fața aspră de atâta vânt, cu un oraș mare, Constanța, și câteva stațiuni pline ochi vara, câteva săptămâni. Restul ….tăcere. Nordul aproape nici nu știam că exista pe hartă. Mă gândeam că dacă în Constanța e așa căldură, șmecherie și golănie, oare cum o fi în Tulcea, județ sărac, credeam eu, mic și unde nu ajunge nici salvarea.

11419834_837914882911756_1907054712_o

Merg uimit printre lanuri de grâu și orz, printre întinderi nesfârșite de instalatii eoliene de energie. Sute. Mii, poate. Ma uit la ele ca la o minune.Vasăzică și la noi sunt? Nu numai in Germania? Nu numai in Austria, Olanda, Anglia?! Masina aluneca pe sosea, nici nu stiu cu ce viteza mergem. De fapt, nimic nu ne indeamna sa depasim viteza, caci cu cine sa te intreci? Cu ce smeker? Față de cine sa te dai mare? Ce castigi? Un sfert de ceas? Cine te grabeste? De ce să fugi si să nu admiri peisajul? Am calculat ca sunt vreo trei sute de kilometri. Nici nu am simtit cand i-am parcurs. Tot trei sute sunt pana la mine in Oltenia. Un chin. Abia astepti sa ajungi. Loc mirific si la mine la tara, dar pana ajungi acolo poti sa mori de zeci de ori. Suntem in Babadag. Sa vezi ce plictiseala, imi zic. Ce sa vezi in oraselul asta cu nume ciudat? Ne e foame. Ce o sa mancam? Unde? Surpriza! Avem unde. Restaurant cochet, in centru, mare, curat. “Aveti…?”intrebam . “Avem”,vine raspunsul. Si ne punem pe infulecat.

Sătui, ce dracu sa vizitam aici? Ei,uite ca e de vizitat. Geamie, mormântul unui pașa, guvernator al Dobrogei, cuvant de indrumare din partea unui turc sadea, care nu mai conteneste sa ma lamureasca cum e cu sultanii otomani, cu Coranul, cu functionarea unei moschei, incantat de ceea ce stiu eu din vizitele la Istanbul si din filmele de pe Kanal D. Cat costa? Cat vrem sa dăm, uzanțele sunt cam 2 lei de persoana, lasam cu tot dragul 10 lei. Inima îmi dă pe afară când văd că nu mi se bagă mâna în buzunar. Auziți, popilor de pe la noi? Curat ca in farmacie. Liniste si pace peste tot. Cine e primar aici?! Se simte buna administrare a locului. Simplu, aproape saracacios, fara inutilitati, dar totul e la locul lui. Nimeni pe strada nu se grabeste, nimeni nu tipa, nimeni nu te priveste insistent, niciun smecher nu te masoara, nicio gasca de pustani nu haladuie pe aici sa te bage in sperieti, sa te agreseze, ca, deh, masina de Bucuresti.

11639645_837913369578574_350375232_o

Drumul ne scoate in Enisala.Un sat micut, dar, fratilor, cu muzeu! Casa lipoveneasca transformata in muzeu etnografic. Afara, caldura sora cu moartea. Inauntru, racoare, ca-ti vine sa te intinzi pe lavitele alea uriase si pline de lucraturi de mana vechi de zeci de ani si avand culorile proaspete. Nu miroase, nu e praf, nu e nimic nelalocul lui. Mâna de om îngrijeste fiecare colțisor. Ce mână de om?! Un puștiulică de vreo 12 ani ne conduce peste tot. Unde vede un preș îndoit îl intinde la loc. Ne explica. Ar putea sa se joace. E sambata, e deja vacanta. Nu, el munceste. La intrare, o fetiscana. Tăcută, ne ofera biletele, încaseaza o suma la fel de derizorie. Oamenii ăștia n-or fi auzit aici de jecmaneală? N-am la mine o ciocolată, macar o pungă de biscuiți sau o sticla de suc. Să-i ofer pustiului nu spaga, ci multumire. Pentru ca exista. El insusi e un muzeu. Muzeu viu al bunei creșteri și al bunului simt de prin locurile astea. Si pentru prima data ma rusinez ca am putut sa cred ceva rau despre tinuturile Tulcei si oamenii lor.

         nu suntem un popor de culegatori și de hoți!

Cetatea Enisala. Toata lumea știe ceva despre ea. Impresionană, calci pe istorie. Drumul pana la ea e neted ca in palma. Nici bulevardele din Capitala nu sunt asa. Noi, si un grup de francezi, cred, suntem acolo. Par niste intelectuali trecuti usor de varsta maturitatii, aflati in excursie. In incinta, un dud cu fructe negre. Eu stiu ce este, ei nu. Iau un fruct, il mananc, imi plac dudele. O frantuzoaica se apropie. Ia o duda: “OH,cést bon!” II explic, in franceza,ce sunt astea.Ii spun ca din ele se poate face si vin .”ooo, du vin?! Magnifique!” exclama “la bonne vieille dame”, uimita si de descoperire, dar si de franceza mea, învațata la școala. Se uita la mine toti, ma mai intreaba ceva, le explic, tot in franceza lor, si le castig respectul. Ei stiau ca românii vorbitori de limba franceza sunt mai colorati si folosesc “le salut roumain”..ala cu s’íl vous plait! Uite ca nu-i asa , nu parem a le fi vizitat țara din postura de ciorditori. Îmi zic: “na, fir-ați ai naibii de încrezuți, ca nu suntem un popor de culegatori și de hoți!”. Ne salutam, ei rămân “enchantees” si plecam.

11638086_837914149578496_1672065220_n

Sarichioi. Comuna mare, strazi multe, te ratacesti, nu gasim pensiunea. Satul meu din Oltenia are un drum principal, si “o linie”, adica o ulita paralela, mai scurta si uneori impracticabila. Asta, nu. In ăsta te ratacesti ca prin Bucuresti. NU avem pe cine intreba, toata lumea e la treaba, e in case, nu pe strazi. Ai zice ca nu e locuit. Pensiunea. O vila mare, cu trei nivele, cu piscina, cu utilitati, cu spatiu pentru masina, tot ce trebuie. Proprietari noi. Fostii au construit-o, apoi si-au batut joc de ea. Bucuresteni. Astia noi sunt constanteni. NU am mari asteptari, dar, hai sa treaca timpul, sa vedem, până acum e ok. Privelistea din camera e superba. Lacul Razem fierbe, vantul bate cu putere dinspre larg. Ne e foame, si aci nu avem nimic de-ale gurii asa ca mergem in comuna vecina, Jurilovca, sa halim… ce credeti? Pește. Chifteluțe de peste, bors de peste, sigur cu apa din lac, icre, șalău pe pat de sare. NU sunt in forma, m-a batut soarele in cap la Enisala,caci am urcat acolo fara palarie, acum sunt amețit, numai de mancare nu îmi arde. Apuc totusi sa ma bucur de șalău.Delicios totul,salaul insa mi-a tihnit si mie. Lasa, mai venim si maine sa apuc si eu sa ma satur. Dupa amiaza, plaja la piscina. Numai noi si proprietarii. Relaxare totala. Liniste, balaceala, o carte, o bere, o dupa amiaza binecuvantata.

11535409_837914706245107_1447362118_o 11535459_837914569578454_1199281597_oSeara iesim in sat. Surpriza de proportii. Pe malul apei poze intr-un peisaj incantator, in stralucirea calda a soarelui care apune.Vorbim la telefon cu prietenii si le spunem ce fraieri sunt ca stau intre betoane, pe canicula asta. Pentru ca, de data asta, ANMH a nimerit prognoza. Cod galben de canicula, si asa a fost. Urgie. Si vara-i abia la inceput. Spuneam ca surpriza. De ce? Pai, mai intai biserica ortodoxa de rit vechi. Albastra ca cerul de mai. Invelita in tabla aurie. Pictata dumnezeieste. O capodopera.Intram in curte. Facem poze, precum chinezii, aia multi si mici, mici cat jumatate din aparatul foto de dupa care nu se mai vad. Iese un om din casa parohiala. Blond, cu ochi albastri. Avem si noi voie sa venim maine la slujba? Ca e duminica. Si răspunsul cade: numai în pantalon lung, pantof, cămașă albă peste pantalon, nu băgată în nădragi, închisă la ultimul nasture și încinsă cu brâu sau măcar cu un șiret, ceva. Altfel nu intrăm. Ne gandim la muntenii si oltenii mei, in șlapi si bermude la slujbe, si ma rusinez. N-or fi exceptii? Insistenta mea il supara pe lipovean si ne saluta scurt. E incă lumină. La fiecare poarta, gospodarul a plantat un visin si un nuc. Nu sunt sădiți demult. Acum sunt pe rod si culegem cate o visina, cam acră încă, si o mâncăm. NU iese nicio cumatra cu joarda in mână că e vișinul ei. Dar nici noi nu facem paguba. Si mergem incantati pe stradutele satului printre visini si nuci, si ne gandim ca nu am mai vazut asa ceva demult in satele românești.

         Nici câinii nu latră. Parca sunt dresați

Centru.Primarie, scoala, dispensar, post de politie, gradinita, toate zici ca-s noi-noute. Ingrijite cum nu sunt nici in orasele mari. Intre toate cladirile, cea a Comunitatii Rusilor Lipoveni e cea mai importanta, si ne ofera explicatia pentru ce am vazut mai inainte. Se lasa seara. Mi-e foame. Nu m-am bucurat, de pranzul pescaresc de la Jurilovca, din vina mea, desigur, si acum ma roade stomacul. Pizzeria din comuna. Ia sa vezi ce infect e pe dinauntru, îmi zic. Iar surpriza. Mănanci de pe jos, de curat ce este, ospatarita amabila, ne simte ca suntem din Capitala, face frumos pe langa noi, cine stie care din noi o scoate din locul asta si o duce pe un cal alb in campia Română, acolo unde toti trag de parca umbla cainii cu covrigi in coada. Isi da seama repede ca n-are rost, si se linisteste, îsi aduce aminte de ce e acolo, ea si noi. Mancam o pizza absolut fara cusur. Si o bere. Am fi vrut un vin dobrogean, dar nu e, sa dai cu tunul. S-a intunecat de-a binelea. Sat strain, oameni necunoscuti, nu are cum sa nu treaca un fior prin fiinta ta.Ce vorbesti, domnule? De unde lume la ora asta? Nici ora 21 nu e, toata lumea e in case. Daca nu ar fi ingrijite gospodariile pe langa care trecem, am putea jura ca satul nu e locuit. E sambata seara.NU bubuie nicio discoteca, nu e nicio cumatra la poarta, la barfa, nicio haită de derbedei nu hălăduie pe ulițe. Vorbim aproape in soapta si tot ni se pare ca ne aude lumea. Frate, in orice sat din tara asta, sambata seara mai bine te bagi incasa de frica golanimii care urla toata noaptea pana dimineata, e un du-te-vino neintrerupt. Aici,nu. Nici câinii nu latră. Parca sunt dresați. Aici nu s-a auzit vorba româneasca “sat fara caini”. NU ma ia somnul. Cum sa stau in camera, cand afara e raiul? Valurile se sparg de barci si de pontoane, in departare se vad luminile satelor vecine si ale instalatiilor eoliene, si gandurile ma duc nici eu nu stiu unde. Adormim tarziu, dupa miezul noptii.

11651216_837914136245164_1907096759_n

        nici ciorba de pește de la oraș nu e ca aia de la cherhana

Dimineata ne bate in geam soarele rasaritului direct peste lacul care s-a calmat ca prin farmec. Daca arunci o piatra, cercurile cred ca ajung in Deltă. Pleaca barcile pescarilor. Le urmaresc plecarea prin binoclu. Proprietarii pleaca si ei in larg, iar pana se vor intoarce noi vom fi plecati. Vila ramane pe mana unui pustan, localnic, student in Bucuresti. Leg un dialog cu el, il trag de limba si aflu ca pentru toata uimirea mea de ieri exista o singura explicatie: comunitatea rusilor lipoveni. Cinci mii de ruși formeaza satul asta absolut minunat. Români, vreo 20 de familii, in armonie perfecta cu ei. Atat. Nu „indieni”. Aaaaa, de aia, va sa zica!!!! Nu accepta straini in comunitatea lor. De altfel sunt reticenti cu oricine. Amabili, dar daca insisti, trag oblonul. Traditii pastrate cu sfintenie. Cu sfintenie. De tineri si batrani. Tânărul nici nu îsi mai aminteste de cand nu a mai fost aici o bătaie. Primarul e om destoinic. Clar e din partea Comunitatii. E la al doilea mandat. O fi avand el si pacate, dar pentru ceea ce a facut, jos palaria. Oamenii nu sunt bogati, dimpotriva, dar demni, curați, se vede pe ei ca sunt de isprava. Stiam ca rusii sunt un popor frumos si chinuit in istorie, de aia sunt aspri. Pentru ca si lipovenii sunt aspri. Frumosi, dar crunti. Fermecatori. M-am indragostit de albastrul ala de pe case. Il știam si eu de la Muzeul Satului din Bucuresti, dar nu e la fel, asa cum nici ciorba de peste de la oraș nu e ca aia de la cherhana. Mai aflu si ca, in saracia care a cuprins tara, si care nu i-a ocolit nici pe ei, multi sateni au luat drumul strainatatii, la munca, si ca cei mai multi se afla in Italia. Pacat.

         Rușii lipoveni nu vor ținut lipovenesc

Plecam. Am sentimentul ca daca as mai ramane, as comite o imixtiune in viata lor tihnita. Ma gandesc ca, uite, locul impune respect prin natura lui si prin atitudinea oamenilor. Linistea te obliga sa vorbesti seara in soapta pe strazi, asa cum oasele pestelui te obliga sa il mananci incet, sa nu te îneci. E o lecție de viață. E lectia respectului, e lectia convietuirii unei comunitati de oameni care nu vor decat sa traiasca in liniste si pace pe pamantul lor. Si mai e ceva: am vazut aici placuțe bilingve, in rusa si romana, care mi-au placut, care m-au provocat sa le deslusesc folosind cele cateva cunostinte de limba slava invatate pe vremea cand ne uitam la televiziunea bulgara. Nici vorba de revolta, ca in Ardeal, cu placutele unguresti si cu steagurile lor secuiesti. Rușii lipoveni nu vor ținut lipovenesc, nu vor autonomii, nu vor bazaconii, ei sunt un exemplu de convietuire armonica cu noi, românii.

11543114_837915132911731_575797821_o

Gata, plecam. Trecem pe langa barbati imbracati pentru biserica exact asa cum s-a spus ieri, si femei superb invesmantate in toate culorile curcubeului. Parca sunt papusile alea rusesti, matrioska. Se aduna la biserica, pentru slujba de duminica. Regret ca nu am putut vedea biserica lor si pe dinauntru, regret ca nu am intrat la slujba. De restul, nu imi pare rau. Am vazut ceva minunat, am trait doua zile incantatoare. Nici drumul nu mi se pare lung. Normal, pe asa drumuri sa tot mergi! Daca printre cititorii acestor randuri sunt si rusi lipoveni plecati din Sarichioi, ii rog sa primeasca felicitarile mele pentru ceea ce au realizat acolo.Un model de armonie si civilizatie umana. Si îi imbratisez cu mult drag. Iar românilor de pretutindeni le spun asa: NU OCOLITI JUDETUL TULCEA, NU OCOLITI SATUL SARICHIOI!

Mergeti acolo, priviti, bucurati-va, apoi plecati in liniste si lasati-i pe acei oameni sa traiasca asa cum i-ați gasit: FRUMOS.