Doctorul – Dumnezeul care îți poate da zile și viață

Mihaela Gudană  ______

      De pe marginea patului privea prin geamul ușii afară, spre curte, undeva unde numai el știa ce vede cu gândul. Ninsese puțin, dar el nu prea mai reușea să iasă pe afară, decât după lemnele pentru soba lui de cărămidă. Flacăra jucăușă dansa și acum cu lemnele uscate.

       Sărbătorile de iarnă se apropiau, dar nu veneau să-i aducă mari bucurii, ci boală și dureri. În ceilalți ani era ocupat cu tăiatul porcului și pregătirea lui, cu bucuria revederii celor dragi, când veneau copiii acasă, așa cum se vine de sărbători. Acum, de ceva vreme nu-l slăbea durerea unui picior, șoldul îl durea din ce în ce mai tare. Era un om slab, nu avea greutate mare ce trebuia dusă de picioare zilnic, dar boala întrată în corp îi întețea starea de neputință. Luase câteva medicamente, medicul din sat crezând că este doar o afecțiune lombară, ce radia dureros pe picior. Dar nu știa nimeni că această durere se numea început de moarte.

       N-a mai știut de An Nou, de trecerea în alt an cu noi planuri, ci doar de teamă și îngrijorare. Piciorul nu-l mai asculta deloc, nu-l mai simțea și ajunsese să-l mute cu mâna. Salvarea chemată acasă l-a luat la spital, unde nu fusese niciodată. Spitalul era mare cât teama lui și medicii au hotărât totul, discutând cu copiii lui. Investigațiile făcute au dat diagnosticul: urma o operație la coloană, spre zona lombară, pentru că acolo era tumoare care bloca nervii, piciorul și mersul.

       – Este o tumoare care ștrangulează nervii! i-a spus neurochirurgul arătându-i fiicei radiografia. Și va trebui să operez, să vedem despre ce-i vorba acolo.

       Radiografia arăta ceva negru, cu niște rădăcini care cuprinseseră de jur împrejur coloana pe o porțiune destul de mare.

       – Am toată încrederea că veți face ce trebuie. Vă rog! Măcar să își recapete mersul, să se mai descurce pentru el, a spus fiica omului bolnav, care devenise mai tăcut pe zi ce trecea.

       Omul stătea în pat și nu vorbea cu nimeni din salon. Cine știe unde pleca cu gândul? Oare simțea ce urmează, își pregătea cu puterea sufletului său drumul final?

       A urmat operația, medicul neurochirurg făcând o altă experiență cu bietul om, pentru că încă din radiografie știa clar că este o metastază și că metastazele nu se operează. Copiii nu au știut și au avut încredere în medic, pentru că de multe ori la medic te duci ca la un Dumnezeu care îți poate da zile și viață. Îl vezi cu puterea în sine și îți pleci fruntea, înghiți, taci pentru că ești în mâna lui cu toată ființa ta.

       Adus la salon, sigur că a putut fi vizitat. Fiica sa a intrat pășind ușor să-și vadă tatăl, pe omul simplu de la țară care nu a știut decât să tacă și să aștepte zilele date de omul învățat, cel care l-a operat. Un ghem de om stătea în pat, așezat pe o parte, pe o jumătate de cearșaf, pe vinilinul gol, învelit cu o pătură găurită. Imaginea părea dintr-un lagăr de exterminare, asta fiind imaginea ce s-a derulat imediat în mintea femeii. Lacrimile fierbinți, mila și durerea de părintele său au cuprins-o imediat. I-a mângâiat fruntea, dar sufletul nu avea cum să-l aline prea mult. Oamenii bătrâni simt când se apropie funia de par, vorba lor.

       – Mă duc să vorbesc cu doctorul, tată! i-a zis ea, mă întorc imediat.

   Și așa cum suntem crescuți, formați să fim recunoscători, a urmat și mersul în cabinetul doctorului. A ciocănit timid la ușă, așteptând să audă acel cuvânt care îi dădea voie să pătrundă în spațiul lui: intră! Și a intrat cu pași mici, fără zgomot.

       – Bună ziua, domnule doctor! Sunt fata pacientului de la salonul 5, operat ieri… și numele lui i-a ieșit de pe buze tot timid, supus și rugător. O mână s-a ascuns în geantă în timp ce femeia a zis: din partea noastră, cu mulțumiri pentru ce ați făcut pentru tata. Și plicul s-a așezat cuminte pe biroul lui, ascunzând în el bancnotele care să compenseze efortul medicului, cumpărarea sănătății.

        – Ce vreți să vă spun? Întrebă tăios doctorul, parcă deranjat de vizita femeii.

       – Cum a fost operația, cum se simte tata, ce urmează să se întâmple, ce avem de făcut?

       – Eu am făcut tot ce am putut. Acolo e o metastază, venită din altă parte a corpului, probabil de la colon. Ce a depins de mine, am făcut. Ce mă tot întrebați?

       – Domnule doctor, dar e normal să întreb, nu aveți și dumneavoastră părinți?

      – Mama mea a murit acum trei luni, nu mă mai doare nimic. Ce vreți să spuneți că mi-ați dat bani?

      – Nu, nu asta vreau să spun, doar…

       – Da, primesc bani, pentru că bolnavii vin cu oralul în mână la mine, iar eu nu mă duc cu oralul la piață!

       Cuvintele de mulțumire ale unui om, acest oral spus din inima unui suferind nu era destul pentru medicul care avea zile în buzunar și le dădea după cum îi era voia sau plicul omului, probabil. Acest oral, era construit din vorbele pacienților sau cel al familiei acestora. Și el, medicul, nu era mulțumit cu atât. Piața și magazinele nu-l primeau doar cu salariul de medic.

       – Da! Iau bani, pentru că am învățat atâta carte și vine câte un puștan de 22 de ani plecat pe afară și mă sfidează cu câte o mașină bună, iar eu nu-mi pot cumpăra așa ceva.

       – Nu vă supărați, îmi pare rău, dar dumneavoastră sunteți totuși doctor, a vrut să-i liniștească femeia revolta. Dar doctorul avea în el mai mare frustrarea decât anii vârstei, ani care nu erau prea puțini la număr.

   – Tatăl dumneavoastră trebuie transferat la chirurgie, la etajul 4, cred că are un cancer de colon și trebuie operat.

      A ieșit din biroul lui cu mai multe dureri și gânduri, dezorientată, fără puterea de a lua o decizie imediată. Intrând în salon îl privi pe tatăl său care stătea în aceeași poziție, cu ochii închiși. Vestea unei alte operații îl cutremură și în aer, mâna stângă ridicată a spus prin vocea omului: vreau acasă, tată, vreau acasă! Nu mai vreau nimic aici, nicio operație! Duceți-mă acasă!

       Au urmat formele de externare, semnături și alte mulțumiri cadrelor… dar pentru ce? Casă aveau să-i numere zilele în continuare, ceea ce s-a și întâmplat. În micul lui pat de acasă, fără să mai miște picioarele a mai stat încă vreo 3 luni. Erau zile întregi în care stătea cu fața la perete, căutând drumul spre lumea celor drepți. Și l-a găsit într-o zi de aprilie, când toate renășteau în natură, dar viața lui s-a stins fără oralul despre care doctorul a spus cu ton ridicat.

       „Bolnavii vin cu oralul în mână la mine!” îmi sună și acum, după ani întregi. Sunt vorbele ieșite de pe buzele și din mintea unui corp plin de teorie și limite, nu ale unui om, ale unui medic.

                                                                                               Mihaela Gudană

Lasă un răspuns