Domnitorul Vlad

paduri-rase

O închipuită întâlnire a unui personaj istoric cu un simplu contemporan poate aduce în atenție probleme mai mult decât actuale, care frământă poporul român. Iar acest lucru îl face poetul Vasile Tudorache în versuri de mare semnificație.

vasile tudorache

 

de. Vasile Tudorache

 

Domnitorul Vlad 

Vuiet mare se aude şi se-ntunecă pământul,
Tună, fulgeră, și ploaia în rafale-o duce vântul,
Iar în noapte se aude cum se-apropie un cal
Pe cărarea unui munte, dintr-un sat transilvănean.
Un coif roșu pe cap poartă, pe frunte-i sclipește-o stea,
Într-o mână foc în spadă, armăsarul necheza,
În priviri are fior, ochii verzi ca de mărgean,
Pe-al său chip se citea dor când se apropie de Bran.
Şi mergând la pas de cal, să nu fie observat,
Se-ntâlni cu o bătrână şi-o întreabă: – Sunteţi din sat?
– Din sat, mamă, da’ ce straie ai pe tine? Mândru eşti!
Semeni cu un fel de crai, apărut de prin poveşti!
– M-am întors din alte timpuri, după sutele de ani,
După mii de anotimpuri, m-am întors printre ţărani.
Auzind una ca asta, bătrânica, de drumeţ
Se cutremură la gândul că străinul nu-i glumeţ.
– Vino, tinere, în casă, îţi pun masa să mănânci!
Şi-l întreabă pe sub gene: -Unde vrei ca să te duci?
– Nu pot să răspund la asta! – Atunci ai vreo supărare?
– Am, măicuţă, ţara asta nu este ceea ce pare,
Iar pădurile-s tăiate cu un nou tip de topoare…
– Aaa, ai vrut să zici de drujbe, alea taie azi copacii
Când creştinii merg la slujbe, în păduri se fură fagii!
– Cum? Deci ţara noastră moare, nu mai e dram de credinţă,
Nu e frică, sărbătoare, nici un pic de pocăinţă?
Şi a stat cu bătrânica, două zile a vorbit,
După care spuse: -Mamă, uite de ce am venit:
Vreau să-mi iau de la fântâni cănile ce le-am lăsat!
Auzind una ca asta, baba s-a cutremurat.
– Doamne, nu cred ce-mi văd ochii! Tu eşti, Vlad? Eşti Domnitorul?
Nu mai este demult cinste, ne-au furat şi viitorul,
Iar căniţele de aur, la fântâni odinioară,
Nu mai sunt nici în tezaur, au ieşit demult din ţară.
Auzind-o și pe asta că nu e ruşine, frică,
De pe scaun Domnitorul supărat trupu-şi ridică
Și nervos mergând prin casă, cum îi era al lui fel,
O întreabă pe bătrână: – Ce mai ştii de-al meu castel?
Spune, mamă, ce mai ştii de Castelul meu din Bran?
– Ce să ştiu, Mărite Doamne? L- au vândut acum un an,
Spun că sunt sătui de bir ca să facă doar curat
Și din Domnitor (vampir), josnic nume ei ţi-au dat.
– Cum ? După ce am scăpat ţara de toţi care au furat
Și în cinste-am dus domnia, ei vampir m-au botezat?
Eu am construit biserici, hainele-mi miros a mir,
Ascultam la slujbe predici…  aş putea să fiu vampir?
Tulburat de supărare, de la tot ce-a auzit,
Iese trist din casa babei şi sfios i-a mulţumit:
– Aș vrea, mamă, să mai stau, dar ruşinea nu mă lasă,
Mulţumesc, bătrână dragă, că m-ai aşezat la masă.
O să plec în timpul meu, mă întorc în cimitir,
Spune, maică, mâine, lumii că Vlad nu este vampir!
Murmurând blesteme-n şoaptă îi sărută babei mâna,
Scufundându-se în noapte, după el veni furtuna.
Şi trosneau copacii-n codru, apele s-au tulburat
După cel ce-a stins hoţia, după Domnitorul Vlad.