Dulce și Amar: „Am ajuns în Italia cu ajutorul unei călauze și am trecut granița fraudulos.”

Dintotdeuna mi-au plăcut oamenii. Mi-a plăcut să-i cunosc, să-i ascult, să-i înțeleg, să le cunosc obiceiurile, cultura și să-i ajut. Sunt pasionată de călătorii, dar povestea mea nu este despre o călătorie de plăcere, ci despre o călătorie spre „mai bine”.

       Povestea începe în luna august a anului 2000.

      La numai 20 de ani am plecat în Italia. Terminasem liceul cu un an înainte și părinții, oameni simpli, nu au avut putere financiară să urmez o facultate. Locuiam într-un sat aflat la 10 km distață față de un orășel de provincie, iar prietenele mele (gașcă de 12 fete) au plecat încotro au putut. Unele la facultate pe la Iași și București, iar altele s-au măritat și și-au urmat soții în Italia, deși viza se dădea foarte greu. Primul meu iubit a plecat în Italia cu o echipa de rugby, iar eu am vrut să-l urmez renunțând la visul de a studia. Am ajuns în Italia cu ajutorul unei călauze și am trecut granița fraudulos. Până mi-am convins părinții să mă lase, multe rugăminți sărate le-am adresat. Mă topeam pe picioare, plângeam, slăbisem, nu mâncam și nu dormeam de dorul iubitului meu și de dorința de a vedea alte lumi. Am îndesat într-un rucsac strictul necesar: lenjerie intimă, săpun, un rând de haine „de oraș”, un pachețel de mâncare pentru două zile, bidon cu apă și ciocolată (aflasem că ține de foame).

      Până în Croația am beneficiat de excursie, am fost cazați la hotel, iar apoi ne-au dus cu taxiurile și ne-au lăsat la marginea unei păduri. Am mers kilometri întregi prin pădure, pe șină de cale ferată și prăpăstii la tot pasul, am dormit în ploaie, am trecut ape (nepotabile) și în penultima zi ne-am ospătat din roadele unui măr aflat în mijlocul unei câmpii înverzite (după atâtea huciuri și ape). Ce amintire! Să vezi 63 de persoane înfometate și însetate tăbărând pe un măr aflat parcă dinadins pentru noi acolo. Noaptea mergeam și ziua ne odihneam. Spre finalul călătoriei am trecut prin satele sărăcăcioase ale Sloveniei, era deja a 6-a zi de când nimeni nu mai știa de noi. În cea de a 7-a zi am ajuns la Trieste (Italia).

        La Trieste ne-am adunat toți sub un pod în jurul călăuzei și i-am ascultat instrucțiunile, ne-a spus că ne va trimite doi câte doi în stațiile de autobuz, iar de acolo vom merge la gară. După ce ne-am ferchezuit și îmbrăcat cu hainele „de oraș”, am plecat doi câte doi, așa cum am fost învățați. Eu am plecat împreună cu un băiat care mă ajutase tot drumul și care cunoștea italiana, deoarece fusese în Italia și avea interdicție, trecerea frauduloasă a frontierei fiind unica soluție. Întâmplător era fiul unei bune prietene de-a mamei mele din tinerețe. Marian s-a descurcat cu totul. A cerut bilete pentru Roma, iar până la ora plecării trenului ne-am plimbat pe la magazinele din jur, prefăcandu-ne că suntem împreună. Carabinierii erau peste tot. 45 de colegi din aventura „mai bine” au fost prinși, li s-a pus interdicție și au fost trimiși în țară. A fost cel mai lung drum din viața mea cel de la Trieste la Roma.

      Am ajuns seara la ora 20:00. În fața Mc Donald’s-ului din gara Termini mă aștepta iubitul meu și lumea mea nouă. Am locuit într-o casă mică aflată în aceeași curte cu casa patronilor. Acolo lucram amândoi. Eu în casă și el afară. Eram ca o fiică pentru italianca la care munceam. Îmi dădea lecții de italiană, vorbea cu mine despre orice, iar când m-a cunoscut, văzând că venisem doar cu hainele de pe mine, m-a dus într-un magazin și m-a îmbrăcat de la piele. Voia să mă facă secretara ei, sediul firmei aflându-se acasă. Soțul era mai mic cu 10 ani decăt ea, o înșela și o vorbea de rău, nu avea grijă de ea dacă mergea în spital și începuse să-i placă „trufandaua” românului care lucra pentru el. De aceeași vârstă cu mine și neputincios, străin printre străini, hărțuit și umilit, românul a preferat să plece… Așa am plecat de lângă ființa care mi-a fost ca o mamă.

       Am trăit drama tuturor oamenilor care se trezesc deodată sub cerul liber, fară nimic. O româncă locuia într-o garsonieră și a fost dispusă să ne găzduiască. Aveam niște bănuți puși deoparte și ne-au prins bine până am găsit de muncă. Când am plecat de acasă nu știam să fac nimic, nici cartofi prăjiți. Nevoia m-a învățat. Am început să lucrez la ore și din 4 ore pe săptămână am ajuns la 4 ore pe zi și apoi la 6. Era greu, mai ales dacă dinstanțele dintre case erau mari. Veneam frântă acasă, însă visul de „mai bine” se contura. În mai puțin de 3 ani am reușit să ne cumpărăm un apartament în România, strângând ban peste ban. Am trecut prin toate stările posibile. Am întâlnit oameni neserioși pentru care munceam și apoi nu ne dădeau banii, am fost dați afară din casă de alți români de-ai noștri, ni s-a furat o mașină, ne-am certat și împăcat de mai multe ori, am făcut nuntă în Italia, am născut în Italia, iar copilul a fost botezat acolo. Din păcate era foarte greu să crești un copil și să mergi și la lucru, așa că, am căzut de accord să ducem copilul la mama mea și noi să continuăm să muncim pentru „mai bine”. Îmi amintesc și acum clipa despărțirii. Lacrimile se prăvăleau peste obraji, taxiul mă aștepta la șosea, iar mama stătea cu „fructul dragostei noastre” în brațe, ștergându-și lacrimile cu colțul baticului, spunându-mi să nu-mi fac griji, să fim sănătoși că o să aibă ea grijă de „Bobocel”. Bobocel i-a rămas numele! Bobocel a crescut, avea 18 luni când ne-am dus s-o vedem. Taică-su a luat-o în brațe, Bobocel s-a uitat la el, l-a mangâiat pe obraji și i-a spus: „Tata!” Câtă emoție am trăit atunci! L-a recunoscut, l-a simțit după 6 luni! Bobocel a crescut cu bunicii până la 3 ani. Noi ne-am revenit financiar și am hotărât să o aducem lângă noi. Intrând în colectiv a început să se îmbolnăvească, iar odată cu criza am rămas fără serviciu și după numai 6 luni m-am întors cu tot cu copil în România. Soțul a rămas să facă bani. În România am început studiile, am construit o casă la țară, m-am ocupat de creșterea copilului și am avut grijă și de părinții mei. Așa cum am putut. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de cancer la colon, iar în nici doi ani de la depistarea bolii s-a stins. În ultimul an de facultate am divorțat. Trăisem prea mult singură. Distanța, problemele de zi cu zi neîmpărtășite, lipsa de afecțiune, de comunicare, au dus la ruptura care a traumatizat pe toată lumea, dar cel mai mult pe Bobocel. Eu și fostul soț suntem prieteni. Fiecare a trecut peste despărțire așa cum a putut. Fiecare și-a refăcut viața și și-a învățat lecțiile. Am înțeles că suntem pe lungimi de undă diferite și că viața este doar una și trebuie trăită. Dincolo de noi există un suflețel în vârstă de 12 ani, care mai speră la mami și tati Împreună.

       Dincolo de noi „mai bine” există întotdeuna.

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

Luminita Mirela Negoita