Dulce și Amar: „Am plecat în Italia ca să-i pot plăti băiatului meu meditațiile”

 

Mă numesc Maria (numele este fictiv) și am 48 de ani (vârsta este reală). Am citit la rubrica Dulce Amar povești, triste în mare parte, ale femeilor venite în Italia sa câștige un ban pentru familiile lor.

România nu ne mai oferă nimic, așa că singure sau cu soții plecăm în lumea largă să ne putem întreține familiile. În România, ca femeie, mă mulțumeam cu viața pe care o aveam, cu un bărbat nici bun, nici rău, munceam amândoi și câștigam atât cât să trăim la limita decenței deși făceam sacrificii uneori să putem ține din scurt toate cheltuielile. Nu îmi amintesc să mă fi simțit cu adevărat fericită sau împlinită în relația de cuplu, nu am primit niciodată flori de la soțul meu, semnul în care o femeie simte că soțul ei o iubește sau că se gândește la ea, nu am primit cadouri de ziua mea, soțul meu consideră că este o zi oarecare si ca trecem peste ea ca si peste restul zilelor.

De ziua lui ii pregăteam mereu câte o surpriză însă nu mi-a multumit niciodată, ramânea mereu indiferent și rece ca și cum totul trebuia să fie așa. În schimb nu se împotrivea niciodată dacă eu cumpăram ceva pentru mine, nu ținea cont cât costa și nici nu îmi reproșa că bugetul nu ne permitea o cheltuială. M-am considerat, totuși, o femeie norocoasă pentru că, în comparație cu alte femei, nu eram înjurată, nu eram bătută și nici nu făceam ceva de teama că voi fi judecată. Nu știu dacă m-a trădat vreodată, nu am simțit nimic în sensul ăsta, cât despre mine…nu eram în stare să concep că o femeie ar putea călca strâmb după care să se întoarcă acasă la soț și copii ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Fiul nostru, Mihai (nume fictiv) a crescut bine educat, deși de educația lui m-am ocupat întotdeauna eu pentru că obligațiile tatălui lui se limitau în a aduce salariul acasă iar restul… era prea mult pentru el așa că sau restul făceam eu, sau ramânea nefăcut. Odată ajuns la liceu, Mihai a decis ca după terminarea lui vrea să meargă mai departe și să intre la o facultate.

Nu a fost un copil foarte bun la școală dar nici prost, s-a clasificat întotdeauna în rândul copiilor cu note bune, nu le-a luat niciodată pe cele foarte bune. Așa că, pentru a fi siguri de reușita lui la facultate a necesitat pregătire la materiile de examen. Soțul meu nu a vrut să facă mai mult decât a făcut până atunci, adică să muncească pentru a câștiga salariul lunar iar salariile noastre deja nu acopereau bine strictul necesar al familiei.

În 2008, când Mihai era în anul doi de liceu l-am rugat pe soțul meu să plece la muncă în străinătate, astfel am fi avut siguranța că Mihai avea meditațiile asigurate, altfel nu ni le-am fi putut permite. A refuzat cu explicația că el nu își poate părăsi țara și casa, ca Mihai ar putea să-și plătească singur meditațiile, angajându-se seara în vreun restaurant sau ca dj într-o discotecă, pentru că îi plăcea și știa cum se face acest gen de activitate. Am crezut că-i nebun sau că nu își iubește  copilul dacă preferă comoditatea lui înainte de binele și viitorul copilului. Atunci pentru prima data ne-am certat așa cum nu ne certasem până atunci.

A fost prima dată când am simțit că omul acela nu mă iubește și nu își iubește copilul, așa că am hotărât să plec eu la muncă în străinătate pentru a fi sigură că Mihai își poate îndeplini visul care, în realitate era și visul meu și a oricarui părinte care dorește ce-i mai bun pentru copilul lui. Cu ajutorul unei prietene am ajuns în Roma, la fix.
Abia atunci am înțeles ce înseamnă, cu adevărat, sacrificiul, abia atunci am înțeles am inteles de ce multe prietene ale mele care fac munca de badantă, când le întrebam cum le este acolo, în Italia, majoritatea răspundeau un „bine!” scurt, iar ochii le deveneau triști. Eu le vedeam doar femei cu o situație financiară stabilă, mai buna ca a mea, care rămăsesem acasă. Dumnezeule!

Amară-i străinătatea și fără gust este pâinea pe care o mănânci… Perioada de început a fost aproape insuportabilă: greu de învățat limba, greu de acomodat cu alimentația și cu programul bătrânei pe care o slugăream în fiecare minut al zilei. Sunam acasă o singură dată pe săptămână pentru că atât îmi permitea bugetul. Nu eram plătită bine, însă eram neinstruită în ale „meseriei” de badantă, așa că nu aveam de ales, ci doar de învățat. M-am obișnuit cu bătrâna și ea cu mine, mâncam și dormeam împreună, uneori râdeam, de multe ori ne certam, iar cu timpul ne-am obișnuit una cu defectele celeilalte și ne acceptam așa cum eram, cu bune cu rele. Mihai mergea la școală, făcea meditații și progrese. Nu și tatăl lui. Începuse să îmi reproșeze că o familie trebuie să stea unită unită și că astfel nu poate merge înainte, iar dacă eu mai am de gând să îl las mult singur nu garantează că il voi mai găsi singur, așteptându-mă.

I-am spus ca are libertatea să facă ce vrea iar dacă vrea să divorțăm, să mă anunțe și voi participa financiar la taxele de divorț. Nu s-a așteptat la un astfel de răspuns. Mihai mi-a povestit mai târziu că într-o zi, venind acasă de la școală, mai devreme ca de obiei, l-a găsit cu o femeie-n casă, iar asta s-a întâmplat înainte ca el să îmi ceară să mă întorc acasă. M-am simțit ușurată, a fost ca și cum o mare greutate mi-a fost dată jos de pe umeri pentru că în acel moment relația noastră nu mai exista și că fiecare poate face ce simte. Nu am divorțat, legal încă suntem împreună dar de atunci fiecare a avut o viață separată de a celuilalt, el se întâlnește cu cine vrea iar eu am cunoscut un bărbat italian. Să știți că nu l-am acceptat în viața mea pentru că este italian, ci pentru ca a fost și este asa cum soțul meu nu a fost niciodată: atent, cald, protector și responsabil.

Mihai a terminat facultatea, lucrează într-o multinațională, câștigă mulțumitor de bine iar în concedii vine la noi, în Roma împreună cu fata cu care este de doi ani. A învățat multe de la mine și de la tatăl lui, de la neîmplinirile relației noastre: împarte responsabilitățile cu femeia care-i este alături, o face să simtă că o iubește: îi aduce flori, îi face cadouri în diferite ocazii iar în situațiile în care există probleme a caror rezolvare necesită un efot mai mare nu întârzie să îl facă, dacă asta îi dă siguranță și confort femeii de lângă el. La față Mihai seamană cu tatăl lui, la caracter cu mine și odată ajunsă să-l vad realizat, mulțumit și fericit, pot spune cu mâna pe inimă ca și eu sunt o femeie și o mamă fericită. Nu știu ce voi face pe viitor, nu știu dacă mă voi mai întoarce în România, deocamdată mi-e bine așa. Chiar dacă într-o zi mă voi întoarce definitiv în țară, nu va mai exista o viață în doi între mine și soț, vom continua să ne vedem fiecare de ale noastre și cu siguranță într-o bună zi vom divorța.

Acasă, mulți din cei care au auzit că eu și soțul meu trăim separați, au „stabilit” că separarea a venit în urma faptului că eu aș fi devenit o curvă care și-a abandonat bărbatul pentru un italian. Pot crede și spune ce vor, nu mă interesează. Italia este plină de femei care duc singure problemele familiilor lor în spate iar daca unele renunță la partenerii care au rămas acasă așteptând ca ele să rezolve problemele financiare, atunci să nu pretindă mare lucru de la ele. Cei care nu sunt capabili să dea ceva, nu trebuie să ceară.

Editor: Doina Mustățea

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it