Dulce și Amar – Fatima, badanta din Maroc

Se tot vorbește și se tot scrie despre „badantele” românce în Italia. Dar să începem cu începutul. Ce înseamnă, de fapt, badanta? Vine de la verbul italian „badare” și nu înseamnă altceva decât „a îngriji”. Așadar, femeia care „îngrijește” o persoană aflată în imposibilitatea de a o face personal, se numește badanta. Ceea ce se uită, însă, sau nici măcar nu se ia în considerare, este faptul că acea badanta este o ființă cu suflet și mai ales cu un nume

Parcă peste noapte toate aceste femei și-au pierdut identitatea. Nu contează că se numește Irina, Olga, Maria, Ana, Consuelo, că are 30 sau 50 de ani, că vine din România, Moldova sau Brazilia. Toate aceste suflete sunt doar „badante”. Așa cum spuneam la început, soarta îngrijitoarelor românce o cunoaștem din presă, Tv sau chiar din cărțile frumos scrise cu povești de viață triste ale conaționalelor noastre. Dar știe cineva că aceeași soartă au toate femeile închise în case cu câte un bătrân, 24 de ore din 24, în condiții inimaginabile, indiferent din ce colț al lumii vin?

Am să vă împărtășesc povestea unei fete cu ochi mari, negri și piele măslinie. Se numește Fatima și vine din Maroc, mai precis Casablanca. Minunat oraș, faimos, atrăgător pentru turiștii cu dare de mână, dar care, asemeni oricărui oraș, ascunde și el cartierele de la periferie, unde sărăcia, prostituția și drogurile domină tot. Dintr-un astfel de cartier vine și Fatima. Nu este tocmai o adolescentă, are 34 de ani, o femeie matură, însă cu timiditatea unei puștoaice, și mai ales, cu o frică trădată de ochii ei mari.

Am cunoscut-o ducând medicamente bătrânei pe care o îngrijea. Satul în care stau are doar o farmacie, aceea în care lucrez eu, și cum aici este plin de bătrâni, celor ce nu se pot deplasa, le duc eu medicamentele acasă.

Fatima mi-a întredeschis ușa și aproape că îi era teamă să mă lase să intru. După ce a înțeles cine sunt mi-a făcut loc înăuntru. Am pășit într-un hol întunecos, cu miros greu de mobilă veche și mucegai. „Baba” cum ar spune pe românește femeile noastre, este cea mai bătrână din sat, 96 de ani, dar și recunoscută ca fiind cea mai rea, se auzea țipând din bucătărie.

Auzise că intrase cineva și nu știa ea ce și cum. Mi-am făcut curaj și m-am dus la ea. Un cadavru viu, avea două fire de păr pe scalp, asemenea morților când îi dezgropi. Doar văzând-o și iți venea să o iei la sănătoasa. M-am înfoiat puțin la babă și s-a calmat. Astfel Fatima a prins curaj.

Mi-a făcut semn, cum că ar avea să îmi spună ceva. Las pastilele babii pe masă, îmi plătește și îmi cere restul și bonul fiscal cu o luciditate de m-a lasă fără cuvinte, și o urmez pe „badanta” în holul întunecat pe unde intrasem. Pe nerăsuflate începe să îmi spună că baba e rea și că nu o lasă să iasă nici măcar din casă. Că țipă dacă o vede vorbind la telefon și o jignește mereu, iar seara când se întunecă trebuie să fie în pat să doarmă, ca să nu consume lumina. Nu face piața, decât când trece camionul cu „verdure”( fructe și legume) și atunci bătrâna îi spune strict ce trebuie să cumpere.

Ascultam și mi se părea un film de groază. Am început să pun întrebări curioasă fiind să aflu mai multe, în speranța că o pot ajuta cumva, chiar dacă pentru ea și simplul fapt că cineva îi vorbește și o ascultă, era important. Era fugita din Maroc la vârsta de 15 ani, pentru că tatăl ei o promisese unui bărbat pe care ea nici măcar nu îl cunoștea. Avea alți 8 frați în Maroc. Când a ajuns în Italia a stat prin mai multe „case di accoglienza” (case care adăpostesc persoane în dificultate) și într-un final a fost trimisă aici, la Melissa, în sudul Italiei.

Aici l-a cunoscut pe Peppino, un bărbat de 74 de ani, cu care s-a căsătorit de frică să nu fie trimisă înapoi în Maroc. Nu trăia cu Peppino, doar când și când, noaptea o chema la el, pentru că Fatima trebuia să își îndeplinească cumva rolul de soție.

Am întrebat-o de ce nu pleacă, întrebare prostească, știind care era răspunsul. Frica, îi era frică. Cu o babă rea, în condiții inumane, cu un bărbat bătrân și fără posibilități de a o întreține, dar Fatima nu vroia să plece. Avea un acoperiș de bine, de rău și cât de cât ceva de mâncare. A trebuit să plec, pentru că bătrâna își dăduse seama că stăm de vorbă de prea mult timp și țipa cât o țineau plămânii. Am îmbrățișat-o tare înainte să ies. Nu știam ce altceva aș fi putut face pentru fata din Casablanca.

„Casablanca” nu înseamnă doar filmul cu povestea de dragoste romantică, ci și tristețe, multă tristețe. Ieri m-am trezit în farmacie cu Peppino și mi-am amintit de frumoasa „marochina”. Peppino supărat tare. Fatima l-a părăsit și nici badanta la baba Domenica nu mai este. Nu se știe unde a plecat. Sper doar să îi fie bine!

Elena Loredana Toc

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it