Dulce și Amar: „În România mi-au rămas chinurile”

O carte nu ar fi suficientă să scriu povestea vieții mele de dinainte de a veni în Italia.

          Căsătoria și venirea pe lume a celor patru copii m-au pus în fața unui soț violent și alcoolic. Abia acum am curajul să îmi spun că ar fi trebuit să îl părăsesc, că mă puteam descurca singură cu cei patru copii, însă atunci, tânără fiind, nu am avut curajul să fac un singur pas. Mi-era frică și de umbra mea pentru că ajunsesem să fiu bătută zilnic. De cum intra seara în casă, beat, nu îi plăcea nimic. Uneori îmi arunca de pereți și oalele cu mâncare, apoi mă lua la bătaie. Așa plecam la muncă: bătută.

           Munceam la IMGB și doar noaptea; 12 ore în fiecare noapte. Am ales să muncesc noaptea pentru că ziua stăteam cu copiii, îi trimiteam la școală, îi hrăneam, făceam lecții cu ei, iar noaptea, când eu munceam, bărbatul meu era cu ei acasă. Îi batea și îi chinuia și pe ei la fel ca și pe mine. Erau înspăimîntați în fiecare seară de venirea lui acasă.

          Bani nu aveam niciodată, nu ajungeau de mâncare, de hainele și încălțămintea copiilor, așa că sfârșitul de săptămâna, când ar fi trebuit să fiu liberă, să mă odihnesc și să văd mai bine de copii, mergeam pe la diferite familii acasă și făceam curățenie. Eram un robot, unul chinuit, bătut și înspăimântat de frica loviturilor.

           Într-o zi, după 17 ani de muncă am fost anunțată că voi fi dată în șomaj. Am crezut că mor de-a binelea pentru că riscam să îmi văd copiii trăind în lipsuri și mai mari, dar, spre norocul meu, am fost repede angajată la o cantină socială. Salariul era unul de mizerie, mult mai mic decât înainte, însă tot era ceva. Bărbatul meu muncea, dar banii lui nu-i ajungeau niciodată pentru băutură, iar de strictul necesar al copiilor nici nu-i păsa. Am început să fiu donator permanent de sânge. Doar așa mai salvam puțin situația disperată în care eram, obținând bonuri cu care cumpăram alimente pentru copii. Ajunsesem umbra unei femei, nu mai arătam ca un om normal; eram mereu obosită și cum la medici nu ajungeam niciodată din lipsa banilor, mă simțeam rău fără să știu ce am. Și mi-era frică: munceam cu frică, dormeam cu frică și mâncam la fel, cu frică. Credeți-mă că am trăit terorizată.

         Odată crescuți mari, copiii au înțeles că divorțul este unica soluție și m-au încurajat să fac acest pas. Și uite-așa, într-o zi, eu și copiii am divorțat. Să nu râdeți: am divorțat toți cinci de un singur om, de cel care ani în șir ne terorizase și ne chinuise ca pe niște biete animale. Atunci am venit în Italia. Copiii erau în stare să se descurce singuri dar, încet-încet, i-am adus pe toți patru la mine. Eu am continuat să muncesc așa cum am făcut mereu, copiii s-au căsătorit, au copii și ei la rândul lor iar eu nu mi-am mai refăcut viața, am ales să îmi ajut copiii, să cresc nepoții și ceea ce trebuia să fac încă din tinerețe: să am grijă de sănătatea mea care s-a șubrezit de-a lungul anilor. Și acum mai am coșmaruri noaptea, și acum visez că sunt bătută și chinuită iar uneori mă trezesc plângând. Toate aceste amintiri dor, însă imaginea copiilor alături de familiile lor, a nepoților care trăiesc într-un mediu familial sănătos mă încurajează și mă ajută să văd fericirea și liniștea lor într-a mea.

         Acum muncesc la ore, sunt menajeră, dar aceasta muncă o făceam și la sfârșitul fiecărei săptămâni în România, când copiii erau mici. După divorț, bărbatul meu a continuat să ducă același mod de viață ca și înainte, iar într-o zi am aflat că-i bolnav tare și că, din cauza bătăilor luate în repetate rănduri în urma unor certuri cu prietenii de pahar, s-a imbolnăvit și a murit. Înainte de a muri a spus că îi pare rău de tot ceea ce a făcut și că a avut femeie și copii buni, doar că el nu a știut să îi păstreze iar dorința lui era să moară în brațele mele. Părerile de rău au fost târzii iar dorința mea era să îl stiu cât mai departe de mine pentru că și bonav cum era, vederea lui mă obliga să îmi amintesc toate chinurile la care m-a supus.  

         Au mers copiii să-l înmormânteze, eu eram sub tratament și cu multe controale programate și nu m-am putut duce. Mi-am auzit de multe ori copiii că atâta timp cât le este bine unde sunt, nu se gândesc la întoarcerea în România și nici eu nu cred în reîntoarcerea mea acasa. Îmi iubesc mult copiii iar acolo unde vor fi ei vreau să fiu și eu.
         În România mi-au rămas chinurile, durerile și lacrimile; aici, în Italia, am găsit pacea și liniștea sufletească, aici am regăsit puterea de a merge mai departe și de a mă bucura de fiecare zi care mi-a mai rămas de trăit alături de copii și nepoți.

Margareta S.

Editor: Doina Mustățea