Dulce și Amar: Italia îmi oferă o pâine amară, chinuită și udată cu lacrimi

Majoritatea românilor plecați la muncă în străinătate și-au luat lumea-n cap din cauza sărăciei. Eu sunt unul dintre ei. Viața mea de dinainte de a veni în Italia era una plină de lipsuri, erau zile când nu aveam nici după ce bea apă și să nu credeți că nu aveam pentru că nu munceam.

M-am născut la tară și acolo am rămas alături de părinți până au murit. Ei au fost agricultori, la fel și eu, iar după ce m-am măritat, am continuat să fac, alături de omul meu, ceea ce știam cel mai bine: să lucrez pământul cu mânuțele mele.

Nu am avut niciodată casa îmbelșugată de pe urma acestei munci, însă am trăit așa cum trăiau majoritatea agricultorilor, cu strictul necesar asigurat. Nu am copii pentru că nu i-am putut face, iar asta la un moment dat l-a pus pe fugă pe omul meu, a plecat într-o zi cu tot cu o parte din agoniseala noastră: cal și căruță, tractor și alte câteva lucruri folositoare la munca pământului, plus o sumă de bani pe care doar eu știam cât de greu am reușit să o pun deoparte. Uite-așa m-am trezit singură, într-o primavară cu tot pamântul de arat și semănat și fără nici un ban.

Atunci începea greul pentru mine și adevăratul chin. Am încercat să fac față, dar nu am avut puterea asta pentru că aratul și semanatul costau bani pe care nu-i mai aveam. Pământul a rămas pârloagă iar eu, în acel an am muncit cu ziua ca să mă întrețin. Pentru iarna următoare am reușit să îmi cumpăr lemne însă cămara îmi rămăsese goală așa că am început să trăiesc în lipsuri cumplite.

Am dat pământul în arendă la o asociație, însă îmi dădeau cațiva saci de grâu cu care îmi făceam pâine. Am dus-o așa 4 ani, în fiecare primăvară speram că voi reuși mai mult decât în anul precedent însă situația devenea tot mai grea și viața imposibilă.

Am trecut prin 3 relații de scurtă durată pentru că fiecare bărbat în parte mă vroia să-i fiu la dispoziție în caz de nevoie, nu au avut gânduri de viitor așa că am continuat să îmi duc amarul zilelor muncind cu ziua și câștigând cât să nu mor de foame.

Nu de puține ori am rămas în urmă cu plata curentului iar de 2 ori mi l-au tăiat. Într-o zi am fost vizitată de o verișoară din partea mamei și m-a găsit fără curent și fără nimic de pus pe masă. A plâns odată cu mine când i-am povestit în ce situație sunt și mi-a promis că mă va lua în Italia la ea și că îmi va găsi de lucru acolo. Mi-am pus toate speranțele în ea deși mi-era frică de necunoscut, de ceea ce avea să se întâmple cu mine. Nu știam ce însemnă munca dacă nu cea în agricultură.

Verișoara mea chiar și-a ținut promisiunea și, într-o zi, m-a sunat (pe telefonul unei vecine, că eu nu aveam) și mi-a spus: „vino!”. Drumul l-am făcut înghesuită într-un microbuz, nu m-am mișcat de pe scaun decât atunci când mergeam în grup la baie, în punctele de oprire, mi-era teamă să nu cumva să răman pe acolo, ca șoferul să uite de mine și să plece cu ceilalți, așa că mă țineam scai de oricine mă ajuta să mă întorc la microbuz.

În Roma am ajuns cu picioarele și ochii umflați, însă odată ce am văzut-o pe verișoara mea nu am mai simțit decât ușurare, senzatia de siguranță.

Agitația de pe străzi, multitudinea de mașini, zgomotul m-a făcut să închid ochii și să îmi astup urechile un moment, aveam nevoie să mă reculeg și să mă adun înainte de marea aventură.

Doar două zile am stat în casa verișoarei mele apoi m-a dus la casa bătrânei de care trebuia să am grijă, o bătrână cu o mutră acră, care se uita la ceilalți, cu un ochi pe jumătate închis și cu celălalt, mare, cât o ceapă. Avea 85 de ani și nu putea merge singură, trebuia să fie sprijinită de cineva, iar acel sprrijin aveam să fiu eu. În rest era întreagă la minte, avea o memorie ca a unuia de 40-50 de ani. Avea 3 copii, o fată și 2 băieți, toți locuiau în Roma, nu departe de ea, însă nu prea stăteau cu ea, veneau, o vizitau zilnic dar plecau grăbiți mereu.

Aveam să înteleg în scurt timp motivul. Primele 2-3 luni au fost un calvar, atât pentru mine cât și pentru bătrână, a fost perioada de acomodare. Acomodarea mea cu modul lor de viață, cu limba pe care încercam s-o învăț, iar bătrâna nu avea suficienta răbdare, și a batrânei care se văita mereu, că de când îi murise soțul (se întamplase cu câteva luni, înainte de venirea mea acolo) nu mai primește suficientă atenție de la copii și își descărca tot necazul pe mine.

Dat faptului că stăteam mult doar noi două problema gătitului am rezolvat-o repede, am început să îi gătesc bătrânei mâncăruri românești și-i plăceau. Găteam mancarea lor, în măsura în care reușeam să învăț, doar sâmbăta seara și duminica la prânz, pentru că se strângeau toți copiii și nepoții la masă la bătrână.

Bătrânii noștri au fost și continuă să fie chinuiți, ăștia italieni sunt privilegiați, însă habar nu au cât de norocoși sunt. Nu muncise în viața ei, a stat acasa, a crescut cei trei copii, iar banii îi aducea soțul ei și, cu toate astea, după moartea lui, povestea mereu că a dus greul casei de una singură.

Noaptea nu dormea pentru că o făcea ziua când eu trebăluiam prin casă, iar când eu ar fi
trebuit să dorm ea avea chef de plimbări prin toate camerele casei. Din cauza asta ne certam des, iar copiii ei evitau să stea prea mult cu ea să nu o audă cum se vaită continuu că este bolnavă și de aceea nu poate să doarmă. Nu de puține ori mi-a trecut prin minte să plec, fară să mă uit în urmă, pentru că ajunsesem să fiu atât de obosită fizic și mintal încât nu mai doream decât să mă închid, undeva, singură într-o cameră și să dorm.

Dar unde să mă duc? Acasă, în România, mă aștepta aceeași sărăcie pe care o lăsasem să domnească în fiecare colț al casei, aici în Roma aș fi plecat tot către o bătrână sclerozată sau poate chiar mai bolnavă decât asta. Am rămas, dar m-am simțit mereu ca fiind suspendată pe mijlocul unei punți, iar într-un capăt mă așteaptă România cu sărăcia lucie de acasă, fără oportunitatea de a spera spre o zi de mâine senină, iar la celălalt capăt Italia care îmi asigură o bucată de pâine amară, chinuită și udată cu lacrimi.

Da, cam asta-i viața noastră, a celor care am decis să lăsăm sărăcia-n urmă și să dormim într-un pat străin, într-o casă străină pe pământul unei țări străine… Nu de puține ori suntem invidiați de cei rămași acasă pentru că avem bani. Da, pe aceștia îi avem, însă mie îmi lipsește cășuta mea unde am crescut, îmi lipsește amintirea părinților mei pe care o regăsesc și o retrăiesc doar între pereții casei mele, îmi lipsește trecutul însă, paradoxal, ori de câte ori merg acasă mă sperie și mă izgonește sărăcia. Povestea mea nu-i una deosebită, este povestea comună a românului plecat cu traista-n băț, izgonit de acasă de lipsuri și care nu își regăsește liniștea sufletească pe alte meleaguri dar este obligat să aleagă între o casă și o viață saracă și o țară, o casă și un pat străine dar care îi oferă o bucată de pâine zilnică.

Ioana V., ZALAU

Editor: Doina Mustățea