Dulce și Amar: „Italia a salvat viața fiului meu”

Mama este cea care dă viață copilului ei și luptă mereu ca viața lui să nu fie niciodată în pericol. Se numește Stăncuța și mi-a povestit că singurul ei copil, un băiat, l-a născut cam plăpând și că până la vârsta de 10 ani ajungea des cu el la urgențe.

Niciodată nu a plecat acasă lămurită cu ce are puiul ei, medicii îi tot spuneau că are nevoie de vitamine, că aerul și apa sărată a mării i-ar fi fost benefică, apoi că aerul montan l-ar fi înzdrăvenit, însă în afara vitaminelor nu primea pe rețetă nici un alt medicament. Nimic nu se schimba în bine, totul rămânea la fel: copilul era foarte slab, nu asimila nimic și obosea mereu. Abia la vârsta majoratului un medic pe care toți îl considerau cam nesănătos la cap și depășit profesional i-a spus fără să o pregăteasca psihic înainte că fiul ei are o deformație gravă la inimă și că ar fi posibilă o îndreptare a situatiei cu o operație, însă este foarte riscantă, pentru că fiul ei putea muri sub bisturiu. 

De aici a început lupta contra cronometru pentru că medicul i-a spus și că neoperată, inima ar fi putut să cedeze pentru că deformația creștea odată cu vârsta copilului. A mers la București pentru a i se confirma diagnosticul și aceiași medici care câtiva ani în urmă îi spuneau că fiul ei duce lipsă de vitamine acum i-au spus senini că noul diagnostic era corect și ca fiul ei putea să moară, și dacă se opera, și dacă nu se opera. A crezut că moare înaintea lui, însă a prins curaj când o ruda s-a oferit să îi dea bani să plece în Italia. Excursia costa mult peste puterile ei, 1800 de dolari, o sumă pe care nu ar fi avut-o niciodată daca nu i-ar fi fost împrumutată dar care o ajuta să plece într-o țara care, spera ea, avea să-i salveze fiul într-o zi. Ruda ei lucra în Italia de 3 ani și povestea despre viața de acolo cum că era ceva care nu avea nimic în comun cu cea din Romania și că spitalele și medicii știau cum să salveze vieți.

A venit și ziua când a trebuit să plece, și-a lăsat fiul, trecut puțin peste majorat, în grija surorii și cu inima stransă și ochii în lacrimi s-a urcat într-un autocar care trebuia să o ducă în țara care avea să salveze viața fiului ei. Continua să îmi povestească cu lacrimile care i se plimbau pe albul ochiului fără să coboare pe obraz că amintirile o dor, îmi spunea că retrăiește spaima acelor ani în care în fiecare seară se ruga la Dumnezeu să îi țină copilul în viață până când ea reușea să obțină permisul de soggiorno ca să il poată aduce în Italia legal. Liberalizarea vizelor a fost ca o mână cerească pentru ea, libera trecere a vămii dinRomania către Europa a ajutat-o să își aduca imediat băiatul lângă ea.

A simțit că renaște din propria-i cenusă, că bunul Dumnezeu i-a ascultat rugile și că fiul ei are o șansa la viață. Doi ani au fost necesari ca medicii să pregătească inima și corpul pentru operație, doi ani au fost o așteptare continuă însă profesionalismul medicilor și modul în care se ocupau de fiul ei, de ea, de problemele lor i-au dat un optimism și o putere pe care nu credea să le aibă.

Într-o zi, când fiul era internat pentru o ultimă verificare și evaluare a situației inimii, medicul a chemat-o și i-a spus zâmbind și mângaind-o pe cap: să nu iți fie frică, astfel de operații le facem cu ochii inchiși, atât de des le facem că pare a fi un joc de copii. De bucurie a început să plângă și s-a trezit îmbrățișand medicul.  Operația a durat jumătate de zi apoi recuperarea de după operație câteva săptămâni iar fiul ei părea cel mai frumos copil pe care l-a văzut vreodată.

Au trecut multi ani de atunci și tot în Italia sunt amândoi, ea îmbătrânită înainte de vreme, cu fața plină de riduri, dar fericită pentru că fiul ei, tată a doi copii acum, este bine, sănătos și un bun familist.

În toată povestea nu a scos un cuvânt despre tatăl fiului ei, am îndraznit să o intreb eu. Ochii i s-au umplut de lacrimi iar și oftând mi-a spus că în Italia ar fi trebuit să plece el, nu ea, dar a refuzat pe motiv că în străinătate nu fug câinii cu colacii în coadă și nici cu medici buni, deci crucea a trebuit s-o duca singură. El a rămas acasă și la câteva luni după plecarea ei și-a găsit o ibovnică. Ea a presimțit că va fi așa de aceea la plecare a lăsat baiatul la sora ei. Nu i-a păsat că toată agoniseala ei era folosită și terfelită de amanta lui atâta timp cât băiatul era bine după operație.

Într-o vară s-a dus acasă și a divorțat, s-a întors în Italia lăsând totul în urmă și gândindu-se la viitorul ei alaturi de fiul ei și de nepoți. Am întrebat-o ce înseamnă pentru ea România si a răspuns că este țara ei dar că nu îi este dor de ea pentru că dacă nu ar fi părăsit-o la timp ar fi fost o mamă care mergea cu flori și lumânări la mormântul copilului ei. Italia, însă, este țara care a dat a doua șansă fiului ei și datorită acestei țări, ea, este o mamă și o bunică fericită. 

Editor: Doina Mustățea

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redactia@emigrantul.it și textul tău poate fi publicat!