Dulce și Amar: Am lăsat trei copii în grija bunicilor și am plecat în Italia

Într-o dimineață m-am ridicat din pat cu mintea și trupul obosite deși dormisem toată noaptea. M-am așezat pe marginea patului și m-am gândit la cei trei copilași pe care îi am, la faptul că nu-i vina lor că tatăl le-a întors într-o zi spatele și a plecat dupa fusta altei femei.

Aș fi vrut ca ceea ce mi se întâmpla să fie doar un vis urât din care să mă trezesc și să mă regăsesc un om fără mari probleme, un om care să privească senin către ziua de mâine. Aș fi vrut să mă uit în jurul meu și să îmi văd cei trei copii veseli, îmbracati curat și la fiecare masă cu farfuria plină în față. Aș fi vrut să pot câștiga mai mult și să le asigur tot ceea ce ar fi avut nevoie, să le pot oferi o jucarie frumoasă, o prăjitură care lor le place sau o haină nouă din când în când. Aș fi vrut să fac orice doar ca să le fac viața frumoasă și zilele senine.

M-am măritat de tânără, eram o copila naivă, visătoare și frumoasă iar cel pe care mi l-am ales de bărbat era mai mare ca mine cu 12 ani. Trecuse prin multe relații înainte de a mă cunoaște, era un fel de făt- frumos în sat, dar faptul ca m-a cerut de nevastă, în toată naivitatea mea, m-a făcut să cred că eu sunt aleasa. Copiii au venit repede, unul după altul și la 24 de ani aveam trei copilași mici, bucălați și atât de frumoși de mi se părea că alții în lume ca ei nu mai sunt.

La 26 de ani m-am trezit singură cu copiii, omul meu și-a luat lumea-n cap cu una mai mica decât mine cu 4 ani, frumoasă și ea, naivă și dornică să aducă pe lume pruncii ei cu același bărbat cu care-i adusesem pe lume pe ai mei și care acum îi părăsise. Am plâns, am blestemat, am înjurat ca la ușa cortului pentru că eram speriată de ceea ce îmi rezerva ziua de mâine. L-am căutat și l-am implorat să se întoarcă acasă la copii. Nu a vrut nici in ruptul capului repetând continuu că o iubește pe cealaltă și că vor avea un copil. Câștigam foarte puțin în magazinul din sat unde lucram, nu îmi ajungeau banii nici pentru mâncare, cât despre restul: facturi, haine și încălțăminte pentru copii sau medicamente, când trebuiau, nici pomeneală. Locuiam în casa bunicilor materni decedați de mulți ani, deci măcar acoperișul de deasupra capului era al nostru și nu riscam să mă trezesc în drum cu copiii ca să stea el cu cealaltă.

Am avut mare noroc de parinți buni și un frate cum altul nu-i în lumea asta, au pus umărul la necazurile mele, îmi achitau facturile și cumparau copiilor tot ceea ce eu nu reușeam singură. Am încercat cât am putut să țin copiii departe de adevăr, de faptul că tatăl lor i-a părăsit și că are o altă familie, un alt copil. Băiatul cel mare a înțeles repede adevărul și a devenit un copil cu probleme: la școală era un neastâmpărat și cu cât încerca învățătoarea să îl țină sub control, cu atât făcea mai rău și era agresiv cu ceilalți copii. Fetele erau prea mici să înțeleagă cum stau lucrurile, însă fratele lor era un exemplu pentru ele și nu de puține ori i-am găsit încăierați.

Făceam față tare greu situației. Cu chiu cu vai am dus-o așa doi ani, apoi fratele meu s-a căsătorit și nu a mai putut suporta cheltuielile mele și ale copiilor mei, iar părinții aveau venituri mici și nu au făcut față singuri nevoilor noastre. Ajunsesem la o răscruce și nu mă puteam hotărî încotro s-o iau. Mă gândeam de multă vreme să plec la muncă în străinătate, însa copiii erau deja instabili emoțional din cauza abandonului patern, mi-era teamă ca voi pierde controlul asupra lor definitiv dacă voi pleca și eu. Mama mea a fost mai curajoasă ca mine și într-o zi l-a luat pe băiat cu ea într-o cameră și ce au discutat acolo habar nu am, știu doar că au ieșit amândoi cu obrajii plini de lacrimi dar cu un surâs pe buze. Atunci am avut acceptul tuturor că eu să pot pleca la muncă în străinătate cu promisiunea că mă și întorc la ei.

Despărțirea a fost cel mai greu moment din viața mea, în acea zi am simțit pe umeri greutatea întregii omeniri, interiorul meu a devenit o bucată de geam spartă în mii, zeci de mii de cioburi.

O verișoară mi-a găsit un loc de muncă la fix în Italia, tot drumul pe care l-am făcut cu microbuzul am plâns, iar la un popas într-o benzinărie, când m-am uitat în oglinda la fața mea, m-am speriat: o aveam umflată de parcă fusesem bătută. Locul meu de muncă era într-un satuc de munte, izolat și posomorât, plin cu clădiri vechi care îmi dădeau o tristețe și mai mare. Cel pe care trebuia să îl îngrijesc era un moș cam senil dar era în putere, trebuia să îl supraveghez, să îi gătesc, să îi curăț casa, să merg împreună cu el la cumpărături. Adică eu trebuia să înlocuiesc tot ceea ce ar fi trebuit să facă copiii și nepoții pentru el. M-am adaptat repede noilor cerințe, nu aveam încotro.

Verișoara mea locuia departe de acel sat, nu mă putea vizita decât foarte rar așa că eram singură cuc și trebuia să învăț să mă descurc. La început a fost greu cu limba dar încet-încet am învățat să vorbesc, mă uitam cu moșul mult la televizor și asimilam tot ceea ce îmi putea fi folositor comunicării. După exact un an de la venirea mea în Italia m-am întors acasă la copii așa cum le-am promis. I-am găsit mai mari, mai frumoși dar și bucuroși și triști în același timp. Știam de la mama ca tatăl lor nu-i căuta, nu ajuta financiar la necesitățile lor pentru caă nu muncea legal, lucra cu ziua în construcții și nu avea un venit înregistrat undeva din care să i se oprească bani pentru alocații. Odată ajunși aici, nici nu mai doream ca el să contribuie cu ceva la creșterea lor, îl doream departe de noi și atât. O lună cât am stat acasă am ținut copiii mereu în preajma mea, nu mă mai săturam să îi privesc și să îi mângâi, iar ziua când m-am întors în Italia am simțit-o ca pe un cutremur sufletesc. După alte 6 luni moșul meu a căzut și s-a lovit rău la șold iar de atunci a zăcut la pat alte 3 luni apoi a murit.

Copiii bătrânului nu m-au abandonat, m-au ajutat să îmi găsesc de muncă tot acolo în localitate la niște prieteni la un „lung orario”, așa că am fost nevoită să îmi găsesc și o gazdă. Am găsit-o și p-aia. Acum, cel care atunci m-a primit în gazdă este bărbatul cu care conviețuiesc. Era singur, divorțat și, mi-a mărturisit mai târziu, mă plăcea. Mă vedea des ieșind cu moșuletul meu la cumpărături însă, din respect pentru copiii bătrânului, nu a îndrăznit să mă abordeze. De atunci suntem împreună, copiii i-am adus la mine și îi creștem împreuna. Și Elvio are 2 copii dar sunt mari și se întrețin singuri iar la început nu au fost de acord cu relația noastră dar s-au obișnuit cu timpul. Copiii mei locuiesc la noi și îi creștem împreună.

Știți care-i cea mai mare bucurie a mea? Aceea că fiul meu acceptă prezența lui Elvio ca fiind una paternă, îl acceptă ca pe un tata, acela pe care înainte nu l-a avut. Tot ceea ce mi-am dorit s-a împlinit: copiii mei să fie cu mine și să aibă un tată grijuliu și protector. Încă nu ne-am căsătorit legal, poate într-o zi o vom face, nu știu… Elvio a venit în câteva rânduri cu propunerea, însă eu am amânat mereu. Nu știu de ce o căsătorie mă sperie, ne este bine așa. Voi vedea…

TATIANA C.

Editor: Doina Mustățea

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it