Dulce și Amar: „Mai bine singură decât cu un animal care să mă chinuie”

M-am gândit ceva timp până să mă hotărăsc să vă scriu povestea mea pentru că nu-i o poveste de viață tocmai frumoasă sau măcar plăcută, ci mai degrabă una tristă sau chiar dureroasă.

Ori de câte ori mă gandesc la cei 17 ani în care am fost o femeie chinuită și folosită îmi vine să plâng. Am fost crescută de doi părinți buni, educați și cu simț de răspundere față de noi, cei doi copii ai lor. Mai am un frate mai mare cu doi ani. Când m-am căsătorit am crezut că la vârsta pe care o aveam, 23 de ani, era exact ceea ce trebuia să fac și bărbatul cu care urma să fac pasul către o căsnicie este tocmai omul potrivit.

Părinții mei l-au acceptat imediat pentru că era alegerea mea, deși tatăl meu, om cu experiență în ale vieții, mi-a spus într-o zi că, dacă relația nu va merge, ușa casei noastre va fi mereu deschisă și că nu trebuie să stau cu acel bărbat dacă nu merită. I-am promis că așa voi face. Copilul, un băiețel, a venit în viața noastră la aproape doi ani de la nuntă si am fost cel mai fericit om de pe pământ când l-am ținut în brațe prima dată.

Părea că suntem o familie completă, unită, chiar mai mult decât înainte de a avea copilul. Am început munca la un an după naștere, pentru că nu ne descurcam cu banii dacă ar fi muncit doar bărbatul meu și era și cam nechibzuit în cheltuieli, nu prea știa să se gândească la ziua de mâine și cam începuse să semene cu tatal lui adică să bea până se îmbăta. Odată cu trecerea timpului bea tot mai mult, iar responsabilitățile casei și copilului le-am simțit dintr-o dată doar pe umerii mei.

La un moment dat ajunsesem să avem datorii așa de mari la întreținere că era imposibil să putem plăti dacă nu faceam un împrumut. L-am făcut, la bancă. Eu l-am făcut, eu l-am plătit. Noroc de părinții mei că săptămânal imi trimiteau genți pline cu mâncare. Într-o iarnă, îmi amintesc că ne-au cumpărat și lemne, căci altfel riscam să îmi găsesc baiatul înghețat de frig dimineată.

Muncea bărbatul meu, mereu a muncit, dar așa cum muncea ca prostul, tot ca prostul cheltuia pe tigări, băutură iar uneori mai făcea și un barbut cu prietenii prin baruri. Mi-a fost rușine să le povestesc părinților mei ceea ce trăiam, m-am mulțumit că nu mă bătea, cum sunt bătute multe femei. Mă gândeam că dacă țin totul ascuns de familie și cei din jur poate într-o zi reușesc să îl aduc pe calea cea buna. Primul împrumut l-am achitat fără să întârzii niciodată cu ratele, plăteam în fiecare zi de salariu, doar că, odată terminate aceste datorii, întreținerea și facturile acumulaseră iar sume enorme.

Am făcut al doilea împrumut ca să le achit. Munceam ca un robot, alergam ca o nebună ca să pot face față de una singură. Odată ajuns la 5-6 ani, băiatul a început să înțeleagă că doar eu sunt prezentă în viața lui și nu prea avea tragere de inimă să stea cu tatal lui pentru că venea beat zilnic acasă. Când copilul a împlinit 10 ani am terminat și eu de achitat ultimul împrumut, iar atunci mi-a încolțit ideea plecării la muncă în străinatate.

Fratele meu era în Italia de câțiva ani, așa am dus băiatul la mama, l-am înscris la scoală acolo și am plecat în urletele și amenințările bărbatului meu cum că dacă aude că mă uit la alți bărbați, mă omoară. Să mă uit după alți bărbați era ultima mea grijă, prima era copilul, iar cea de a doua era să îmi pun ordine în viata și liniște în gânduri și suflet. După doar două luni a venit în Italia la mine și mult mai tarziu aveam să aflu că după plecarea mea a stat doar beat și a fost implicat într-un scandal urmat de bătăi ca în vestul sălbatic într-un bar unde toți cei prezenți erau la fel ca el: beți, în pragul comei alcoolice. Nu s-a potolit odată ajuns în Italia, a început să bea și mai mult. După programul de muncă era permanent beat. Partea proastă era că, odată ce se îmbăta, nu mai manca, mai în fiecare seara se culca nemâncat, dar cu chef de turnat băutură în el până adormea.

Într-o zi, după câțiva ani de o astfel de viață am băgat de seamă că slăbise într-un hal de nu-l mai recunoșteam așa că i-am propus să meargă la medic. Nu a acceptat, dar după mai multe insistențe a ajuns într-un cabinet. I-a dat un tratament cu vitamine și după analize repetate i-a spus că dacă nu renunță la băutură va avea probleme grave care nu vor mai putea fi îndreptate și care vor afecta grav relația de cuplu: risca să rămână impotent. Ce dracu s-a declanșat în capul lui, nu știu, cert e că a început să bea și mai mult, iar din acel moment, încet-încet, a devenit și violent.

Pe atunci copilul avea 16 ani și îi povesteam, oarecum, la telefon cum se comportă tatăl lui. A cerut să vină la noi în Italia, presimțea că singură nu voi mai face față mult timp, așa că l-am adus și inscris la scoală la Roma.

În următorii doi ani părinții mei au murit amândoi, iar după moartea lor am divorțat. Divorțul nu s-a terminat în condiții bune, pentru că era imposibil, iar amenințări și jigniri am primit fără număr: din curvă, haimana și prostituată nu mă mai scotea, în timp ce el era un biet impotent iremediabil.

Începuse să povesteacă cunoștințelor și prietenilor cum că mă prinsese cu unul și că de aceea am divorțat, și că înainte să mă cunoască el fusesem prostituată. De dragul baiatului nu m-am certat cu el, l-am lăsat să spună ce vrea, cei care mă cunoșteau, știau ce fel de om sunt, iar cei care nu mă cunoșteau, puteau să creadă ce vor. Eu și baiatul ne-am mutat într-o casă mai mică, iar pe el l-am lăsat în casa unde locuisem împreună dar nu a rămas mult timp acolo, a fost dat afară pentru că nu a plătit mai multe luni la rând chiria și facturile. Acum a ajuns o epavă, doarme într-o baracă de metal, muncește atât cât să îi ajungă de băutură.

Când are ocazia, continuă să spuna cui îl ascultă că eu l-am ruinat, pentru că eram o curvă, că am învațat băiatul să îl urască și că a pierdut totul din cauza mea. Ceea ce a pierdut (sau nu a avut niciodată) a fost demnitatea. Ceea ce putea să aibă, dar nu a stiut cum să o păstreze, a fost familia.

Uneori întâlnesc prieteni comuni care îl văd des și de câte ori încearcă să îmi spună câte ceva despre el le interzic s-o facă. Nu mă bucur că a ajuns în halul ăsta, nu ii doresc răul, aș vrea să îl văd echilibrat, conștient că este singurul responsabil de ceea ce este și de cum a ajuns, însă se complace în situația aia de stăpân al bărăcii lui.

Cum se spală, unde iși face nevoile, ce și unde mănâncă? Nu contează, important este dacă are de băut. Singurul lucru care mă doare este că fiul meu ori de câte ori este întrebat ceva de tatăl lui spune mereu că nu are un tată, că a murit. Sunt sigură că asta simte.

Din respect pentru fiul meu voi semna aceste rânduri ca fiind anonimă, am vrut doar să îmi vărs oful și amarul în fața voastră și să rog femeile care suportă violențe psihice și fizice de la barbații lor să plece, să se ducă-n lumea largă, mai bine singure decât cu un animal care să le chinuie, mai bine considerate curve (orice bărbat abandonat spune că femeia-i curvă) decât sclava unui alcoolic, uneori chiar și impotent. Creșteți-vă copiii frumos, educați-i, iubiți-vă pe voi și aveți grijă de viața voastră pentru că este prea scurtă ca să o trăiți și chinuită.

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

Editor: Doina Mustățea