Dulce și Amar: „Marea lui iubire era alcoolul, îl avea în sânge, se născuse cu el curgându-i în vene, așa trăise de copil, într-o familie în care bărbatul bea iar femeia se ocupă de casă și copii.”

Când o căsnicie nu merge încerci să găsești soluții să o faci să meargă. Soluții există întotdeuna, însă nu și capacitatea sau puterea de a le pune în practică. O căsnicie înseamnă un cuplu, iar dacă lupți singur să menții căsnicia ești cel mai mare prost, dacă nu întrevezi eșecul de la bun început.

Am intrat într-o căsnicie sortită eșecului însă, încăpățânată cum sunt, m-am crezut suficient de puternică să schimb cursul sorții și să transform un eventual eșec într-o reușită. Acum, peste ani, dând timpul înapoi cu ochii minții revăd filmul vieții mele de cuplu  și concluzionez doar că tinerețea nu înseamnă înțelepciune decât foarte rar.

Proaspăt căsătorită fiind am intrat în drepturi, ca o bună familistă ce eram, să lupt cu necazurile zilnice, cu datoriile către stat și cu achitarea lor (facturi, întreținere, taxe și impozite), cu acoperitul strictului necasar, adică alimente, haine, încălțăminte etc.

Nu mi-a trebuit mult să îmi dau seama că aceste aspecte ale unei vieți de cuplu erau o obligație doar a mea pentru că partenerul meu (care îmi era soț cu acte în regulă) își vedea de „nevoile” lui: alcool, țigări și orice îi dădea o stare de bine, cum ar fi mașinile cu jocuri de noroc de prin barurile unde se oprea după muncă să bea până se îmbăta.

Avea și prieteni cu care împărțea paharele de alcool, era darnic, le facea cinste tuturor, uneori mai facea și datorii pe care le achita cu chiu cu vai. Iar eu continuam saă muncesc zi lumină să acopăr traiul zilnic. Într-o zi, obosită, sătușă și chinuită de reproșul pe care mi-l făceam singură pentru că eșuasem în ale vieții personale, mi-am făcut bagajul și am plecat în Italia. Să nu credeți că am plecat pentru că voiam să mă despart de cel care mă folosea ca un suport și ca un bun personal. Am plecat pentru că am crezut că lipsa mea îl va face să înțeleagă importanța relației familiale. La doar două luni a venit la Roma și el, a găsit de muncă imediat, însă și-a luat năravul cu el.

După 3 ani de la sosirea noastră în Italia , într-o zi mi-am pus câteva haine într-o geantă și am plecat din casa unde locuiam împreună, dar după o lună m-am întors. Nu pentru că il iubeam, dragostea se cam dusese dracului, ci pentru că nu îmi iertam eșecul acestei relații și imi tot spuneam că puteam face mai mult ca ea să meargă. În realitate, nu eram în stare să fac față societății ca femeie divorțată de un bețiv și care nu a fost în stare să aleagă unul mai bun. Să nu credeți că bărbatul meu era vreun afemeiat. Nici pe departe, marea lui iubire era alcoolul, îl avea în sânge, se născuse cu el curgându-i în vene, așa trăise de copil, într-o familie în care bărbatul bea iar femeia se ocupă de casă și copii.

După întoarcerea mea în caminul conjugal am luat de la capat viața de dinainte, nimic nou, nimic vechi, toate de actualitate. Italia nu mi-a plăcut de la bun început, mi se părea că italienii sunt aroganți, uneori că sunt proști sau rasiști însă societatea italiană în ansamblu a știut să mă învețe ceva foarte important în viață: să fiu un om integru și independent, să nu mă las copleșită de prejudecăți atunci când este în joc integritatea mea individuală. Cu muncă multă și cu sacrificii am făcut o casă în țară, mare, frumoasă, casa pe care mi-am dorit-o pentru că îmi plăcea să văd cum, în urma mea, rămâne amprenta muncii mele. Într-o bună zi, din cauza unor probleme de sănătate, omul meu decide că trebuie să elimine alcoolul din viața lui și pentru câțiva ani buni nu a mai băut deloc.

În acești ani părea că am început o relație nouă, diversă de prima, parcă eram alți oameni, unii normali, frumoși pe dinăuntru și cu un echilibru pe care înainte nu îl cunoscusem. Se zice că o minune nu ține mai mult de trei zile, la omul meu a ținut câțiva ani apoi, din senin, fără un motiv anume s-a întors la năravul lui și a recuperat ceea ce i s-a părut că a pierdut în anii din urmă. Ajunsă aici, nu am mai stat pe gânduri, am decis că odată trecută în a doua jumătate a vârstei aveam dreptul să pun în practică ceea ce mă invațase Italia și societatea italiană despre viață, despre libertatea individului și despre faptul că niciodată nu este târziu să o iei de la capăt. M-am așezat pe un scaun, am închis ochii și mi-am imaginat că deschid un sertar în interiorul căruia se află demnitatea mea. Am scos-o de acolo și mi-am pus-o pe piept precum o broșă, în dreptul inimii. Era o broșă frumoasă pe care îmi doream să o vadă și să o admire cei din jurul meu.

L-am anunțat pe individ (nu-l mai numeam în niciun fel, nu mai avea un nume pentru mine) că voi divorța. A încercat în fel și chip să mă oprească, să mă convingă că el se poate schimba și că putem relua totul de la capăt. Nu l-am ascultat. Am cumpărat bilet pentru România, fapt care l-a înfuriat rău, s-a îmbătat și m-a lovit.

Era prima oară când făcea asta însă a fost și ultima oară când am mai vorbit cu el. Din acea seară totul s-a numit TRECUT. Aici intervine iarăși un aspect pe care societatea italiană m-a învățat să îl văd divers față decum l-aș fi văzut în România: partea materială a vieții nu contează deloc în fața vieții. Casa, terenurile și toate bunurile acumulate în anii în care am fost împreună nu au mai avut o mare importanță pentru mine pentru că m-ar fi obligat să privesc către trecut, ori eu am decis că trebuie să privesc doar înainte și îmi organizez viitorul fără trecut.

Și pentru mine ca și pentru toți românii, Italia a însemnat multă muncă (munceam zi lumină), umilință, neînțelegeri sau neîmpliniri, a însemnat rasism și toate astea le-am suportat în primii ani de la venirea mea în Peninsulă însă niciodată nu m-am simțit mai înjosită sau umilită ca atunci când am fost lovită de către cel căruiua îi puneam farfuria de mâncare zilnic în față, cel căruia îi asiguram cu banii rezultați din munca mea strictul necesar unui trai decent.

Divorțul s-a sfârșit repede, copii nu aveam, bunurile au fost împărțite în mod egal, iar eu după toată această „aventura” a unei căsnicii ratate și a multor ani pierduți luptând cu morile de vânt mă regăsesc puternică, încrezătoare și cu perspective frumoase de viitor. Să nu credeți că mă refer la viitorul alături de un barbat pe care l-aș fi găsit deja. Nu! O altă relație va fi cântărită cu maturitate și va fi (dacă va fi) gândită. Libertatea mea ca individ constă în independență, în integritate, în puterea de a decide și munci doar pentru mine. Ce face fostul sot? Habar nu am, cum își așterne, așa doarme.

În situația mea se regăsesc multe femei românce însă nu la fel de multe reușesc să găseasca un echilibru între trecut, prezent și viitor. Experiențele mele negative pe care le-am avut în decursulanilor la locul de muncă din Italia (nu au fost puține deloc) mi-au demonstrat că oricât de rău te-ar trata un străin, nu te doare la fel de mult ca atunci când ești tratat la fel de rău de cel pe care îl crezi al tău și pentru care faci multe sacrificii, sacrificiul suprem fiind acela de a renunța la tine în favoarea lui.

Dorina S., 43 de ani
Ialomița

Editor: Doina Mutățea

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it