Dulce și Amar: „Ne sacrificăm cei mai frumoși ani lucrând, de multe ori, în condiții inumane, și, pentru ce?”

Am citit articolele despre „Sindromul Italia” și m-au luat gândurile. Lucrezi… ești stresată, nu lucrezi… și mai stresată! Trec zile, luni, ani și muncim, ne gândim la toate cele, cum să plătim studiile copiilor, să construim case, să cumpărăm mașini, să facem viața mai comodă celor de acasă dar, la noi, la comoditatea și sănătatea noastră nu ne gândim.

Trimitem ultimul bănuț câștigat cu atâta muncă și spălat cu lacrimi, ca să nu le lipsească nimic celor lăsați acasă, fără să ne gândim să ne punem ceva deoparte, ceva și pentru noi. Multe dintre noi au avut surprize neplăcute când, mergând în concediu, au găsit casa ocupată de „o prietenă” care devenise stăpână.

Noi ne sacrificăm cei mai frumoși ani lucrând, de multe ori, în condiții inumane, și, pentru ce? Oare fiecare se poate bucura pe deplin de bunăstarea casei și a familiei?

Până când vom rezista? Câte dintre noi vor rămâne cu sechele pe viață sau, mai rău, prin spitale psihiatrice?

Mergem acasă o dată sau de două ori pe an, ne îndepărtăm de familie, nu mai cunoaștem oamenii din sat; copiii cresc, ceilalți îmbătrânesc iar noi ne simțim străine acasă la noi, nu ne aflăm locul. Nu ne vedem copiii crescând, părinții ne mor fără să ne aibă alături.

Mă întreb dacă are rost sacrificiul pe care-l facem și ne vom bucura de liniștea casei când ne vom hotărî  să ne retragem?!

Lăcrămioara Tarhon

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redactia@emigrantul.it și textul tău poate fi publicat!