Dulce și Amar: Noaptea, când bătrâna nu mă lasă să dorm, mă gândesc la toată viața mea de până acum

Des o auzeam pe bunica spunând că viața ne este dată ca s-o trăim, o primim în dar iar noi, femeile, la rândul nostru o dăruim copiilor noștri. Și bunica și mama au fost femei chinuite, au muncit mult, fiecare a crescut 3 copii, bunica două fete și un băiat iar mama trei fete. Bunica a rămas văduvă cam de tânără iar mama și-a dus amarul alături de tatăl meu, un om nu tocmai… om.

Eu m-am căsătorit cu un om nu tocmai om, iar când aveam să înțeleg asta avea să fie târziu. Cred că soarta nu ne-o alegem, însă norocul depinde mult de cum ni-l croim singuri în viată. M-am căsătorit din dragoste și tot cu dragoste am adus pe lume doi copii. I-am crescut și educat asa cum m-am priceput mai bine, am încercat să fac ceea ce-i mai bun pentru ei. Uneori am reușit, alteori nu. Dacă dau timpul înapoi și mă gândesc la cum a fost viața mea cred că cele mai frumoase momente din au fost momentele fericite ale copiilor mei și realizările lor.

Dar nu despre asta vreau să vă scriu, ci despre un cu totul alt aspect al vieții mele. Cum scriam mai sus m-am căsătorit din dragoste, l-am iubit pe omul care mi-a devenit soț. Faptul că am acceptat să ne căsătorim a fost pentru că am crezut că și el ma iubește, la început chiar am simțit asta, dar venirea pe lume a copiilor, la diferență de doi ani între ei, mi-a ocupat atenția în totalitate.

Într-o zi mama mi-a spus că o cunoștintă il văzuse în oraș pe soțul meu cu o altă femeie. Am rămas cam năucă la aflarea veștii, a fost ca o lovitură puternică primită peste față. Mi-am revenit greu, pentru că mi-era imposibil să ințeleg de ce toată strădania mea de a fi un exemplu bun de soție și mamă a fost rasplatită în acest mod. Casa îmi era casă, copii mereu îngrijiți, iar el, bărbatul, avea de la mine tot ce îi trebuia. Cel puțin așa am crezut eu.

Am făcut o criză de nervi atunci când i-am cerut socoteală, când l-am întrebat de ce a ales să îmi facă asta. Nici măcar nu a negat, mi-a răspuns cam așa: „un bărbat are nevoi multe iar când femeia este prea ocupată cu casa, bărbatul găsește ceea ce-i trebuie în altă parte”. Am stat și am cântărit bine răspunsul lui și am ajuns la concluzia că și eu sunt om ca și el și am nevoile mele și că atunci când el nu-i în stare să mi le satisfacă pot găsi ce-mi trebuie în altă parte. De atunci am continuat să fiu o mamă bună și doar soție.

Mi-am jurat că atâta timp cât nevoile lui necesită atenția altor femei și nevoile mele vor necesita atenția altor barbati. Într-o zi a aflat că ceea ce el dă altor femei, alți bărbați îmi dau mie. M-a bătut crunt. I-am promis atunci că fiecare femeie care va trece prin viața lui, iar eu voi afla, va echivala cu un alt bărbat care va trece prin viața mea. Ne luam la întrecere, doar că eu eram cea care, din când în cand, luam și bătaie, el nu. Eu eram o desfranată (îmi spunea mereu așa) el era doar… barbat.

Anii au trecut astfel peste noi. Copiii au crescut mari, iar în tot acest timp am fost o mamă grijulie, atentă și iubitoare, mi-am făcut datoria de mamă indiferent de norii negri așezati pe cerul vieții mele. Acum 5 ani am divorțat și, cum copiii sunt deja mari și capabili să se întrețină singuri, am venit în Italia. De fapt… aș fi plecat oriunde, însă din Italia mi-a fost întinsă o mâna de ajutor de la o prietenă. Am vrut să fiu departe de toate problemele și scandalurile care m-au măcinat adânc, am vrut să mă regăsesc și mai mult decât atat, am vrut să fac pentru copiii mei ceva în plus decât am făcut până atunci.

În toți acești 5 ani am lucrat și lucrez ca badantă pentru o bătrână care are 87 de ani. Câștig un salariu nici mic, nici mare, însă mult mai mare decât dacă aș fi lucrat în România. Îl împart în trei părți egale: una mie iar celelalte două copiilor mei. Nu mă intereseaza cum își cheltuie fiecare copil banii lui, eu mi-i pun deoparte pentru zile negre și pentru atunci când nu voi mai putea munci. Munca de badantă nu-i ușoară deloc, nu îți dă prea mult timp să te gândești la tine și la problemele tale ci doar la cele ale persoanei sau familiei pentru care muncești.

Am avut timp suficient noaptea, când bătrâna nu mă lasă să dorm, să mă gândesc la toată viața mea de până acum și la tot ce mi-a oferit ea sau ce aș fi avut nevoie dar nu mi-a dat. Dacă aș fi pusă în situația să o iau de la capăt aș urma același drum și aș face tot ceea ce am făcut pâna acum.

Aș schimba, probabil, doar un singur aspect: aș divorța mult mai devreme, în rest aș păstra totul așa cum a fost pentru că doar așa aș avea aceiași copii, doar așa i-aș iubi la fel de mult cum ii iubesc. Să știti că nu am ales să scriu povestea mea aici pentru a fi compătimită, departe de mine gândul ăsta, ci pentru că am citit în cadrul rubricii Dulce și Amar poveștile unor femei care au fost criticate pentru mult mai puțin decât am făcut eu.

În România, femeia care se culcă cu mai mulți bărbați este considerată femeie ușoară, bărbatul care se culcă cu mai multe femei este considerat doar… bărbat. Eu m-am născut și crescut într-o familie unde femeia a fost considerată bunul de consum al bărbatului, bunica și mama mea au trăit sub teroarea violenței iar bunicul și tatăl meu au fost doi alcoolici. Eu și surorile mele am fost protejate de mama cât mai mult posibil din fața furiei produsă de alcoolul pe care îl cosuma tata. Nu reușea mereu, săraca, iar de cele mai multe ori se culca flamândă și bătută. Fiecare bătaie primită de mama (tata o bătea chiar și când trebuia să ne bată pe noi pentru că eram obraznice) mă făcea să jur că eu voi lupta să fiu egală cu bărbatul meu și că nu îi voi permite niciodată să mă considere inferioară. Exact așa am făcut și am procedat cum am considerat că trebuie la momentul potrivit.

Acum, ajunsă la 54 de ani duc o viață normală, odată divorțată mi-a pierit cheful de răzbunare și de a demonstra că barbatul trebuie să fie egalul meu, niciodată superior. Acum mă gândesc doar la copiii mei și la mine, părinții mi-au murit amândoi, la divorț casa am trecut-o pe numele copiilor și am făcut un acord scris cum că și eu și fostul barbat nu avem voie să mergem acolo decât singuri, nu cu alți parteneri pe care i-am putea avea. În rest… fiecare își vede de viața lui.

Orice român plecat din țară își are povestea lui, mai tristă sau mai puțin tristă, sunt unii, însă, care duc în spate greutăți mari, care au povești tragice de viață. Să nu judecăm înainte de a le cunoaște bine trecutul, să nu aruncăm cu noroi în ei. Eu am fost considerată o femeie ușoară, nu mi-a păsat și continuă să mă lase indiferentă parerea celorlalți. Absolut nimeni nu a trăit povestea vieții mele, ci fiecare și-a trăit-o pe-a lui și a făcut doar ceea ce a considerat că trebuie să facă. La fel și eu: am făcut exact ceea ce am simțit că trebuie să fac.

Mărioara, Roma

Editor: Doina Mustățea

Nota redacției:

Poveștile sosite la redacție au stârnit un val neașteptat de reacții, cele mai multe pozitive, aducând în prim plan o problemă reală a României. Emigrația. Articolele noastre au strâns mii de like-uri, deși unele povești au fost preluate de alte ziare, fără a fi menționată sursa. Noi suntem inițiatorii acestei „campanii”. Se numește Dulce și Amar- Condamnați la străinătate și este o carte scrisă de voi, cititorii noștri. Pe Facebook vom anunța când va fi lansarea. O carte ce promite să intre în fiecare suflet. Veți râde și veți plânge…

Luminița Mirela Negoiță

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it