Dulce și Amar? Nu, doar AMAR!

În timp ce povestea, plângea. Pe obraz coborau lacrimi mari, iar ochii ei albaștri păreau mult mai frumoși. Spunea că dacă nu ar fi venit în Italia ar fi fost, probabil, moartă demult. Omul ei o batea aproape zilnic. N-avea unde să se ducă și chiar dacă pleca uneori de la el se întorcea pentru că rudele, puține de altfel, o primeau o zi, două, apoi o îndemnau să se întoarcă acasă.

Nici măcar nu era casa ei ci moștenirea bărbatului de la părinții lui iar băieții, copiii ei, trecuți de majorat amândoi, cam luaseră obișnuințele tatălui, alcoolul și agresivitatea. Ea de copil avusese o viață grea. Nu avusese pe nimeni să o învețe și să o îndrume, iar căsătoria a fost unicul mijloc de a nu mai fi o povară pentru mătușa care o creștea după moartea ambilor părinți.

Muncise mult în viața ei iar când băieții au îmbrățisat, fără să le pese de ea, comportamentul și viața fără un rost a tatălui lor, ea a avut senzația că nu mai are un echilibru pe lume și că dacă nu pleacă de acolo, acela îi va fi mormântul. Singura scăpare era să plece la muncă în  străinătate și așa Italia a devenit țara care i-a împrumutat o pernă pe care să își așeze capul obosit. S-a adaptat greu, însă nu avea de ales. Munca nu o speria, dar bătrâna de care îngrijea, o trata ca pe un robot, o considera un animal care nu trebuie să obosească sau să mănânce prea mult, nu îi dădea răgaz nici să-și facă un duș, că începea să o strige fără să aibă nevoie de ea.

În timp ce povestea încerca să își usuce lacrimile cu palmele. Avea mâini aspre, pline de riduri și bătături, ca și fața de altfel. Se vedea că a fost chinuită și muncită. Chiar dacă bătrâna o înjosea, cel puțin nu mai era bătută de bărbat, nu își mai vedea proprii copii venind seara acasă, pe șapte cărări, deschizând poarta cu piciorul pentru că în mâini aveau sacoșele cu sticlele de băutură.

Nu știe ce se va alege de ea și nici cât va mai rezista să fie sluga bătrânilor capricioși, mai răi decât copiii alintați. Banii pe care îi câștigă nu o ajută, nu îi aduc mulțumirea sufletească de care are nevoie. Puținele prietene pe care le are o sfătuiesc să își găsească un bărbat că doar nu e chiar bătrână; 58 de ani este o vârstă în care o femeie își poate reface viața. Nu s-a gândit niciodată serios la asta pentru că îi este frică, amintirile chinurilor trăite în trecut o urmăresc și în vis. Nu vrea să se gândească ce se va întampla peste câțiva ani cu ea, va trăi fiecare zi așa cum va voi bunul Dumnezeu și tot el va hotărî unde și cum își va trăi
bătrânețile. Resemnarea i se vede în ochii albaștri, frumoși, triști și plini de lacrimi.

Doina Chelaru

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it