Dulce și Amar: Rodica, mama care și-a găsit liniștea și fericirea în Italia

Responsabilitatea de părinte este o povară grea iar eu întotdeauna mi-am asumat-o și am dus-o cu fruntea sus fără să mă gândesc la mine ci doar la copilul meu. Povestea mea este povestea multor mame din România, povestea mea pare a fi copia la indigo a multor femei românce.

O căsătorie pripită, cam venise vremea măritișului și gura satului îmi dădea dureri de cap, apoi un bărbat care trebuia să manânce doar ce-i plăcea, când îi convenea, fără să se gândească să împartă cu mine ceva, iar eu cea care trebuia să stea la dispoziția lui 24 din 24 când și cum avea chef.

Când a apărut pe lume fetița trecusem prin 9 luni de sarcină grea, cu dureri foarte mari de spate, cu stări de vomă și lipsa poftei de mâncare, cu teama care se cuibărise-n sufletul meu că nu voi ajunge să nasc un copil viu sau sănătos pentru ca în fiecare zi aveam senzația ca șira spinării mi se rupe în două.

Astea erau doar temerile mele nu și ale omului meu, el, ca și mine, a vrut să intre-n rândul bărbaților așezati la casa lor pentru că asta-i rânduiala firească a omului, însă pentru el noțiunea de familie nu avea o practică.

Fetița a devenit centrul universului meu, o iubeam mai mult decât mă iubisem pe mine vreodată și venirea ei pe lume a limitat oarecum timpul acordat bărbatului meu. Nu a acceptat să nu mai fie privilegiatul casei și a început să îmi reproșeze că nu mai am timp suficient pentru el. Am încercat să îi fac pe plac însă nu am reușit pentru că asta ar fi însemnat să mă ocup mai puțin de copilul nostru.

Când fetița avea cam un an, omul meu devenise insuportabil, nu-i mai plăcea mâncarea, nimic în casă nu mai era, pentru el, la locul lui, era întotdeauna atent la cum se îmbrăca cand ieșea singur. Am simțit că la mijloc era o altă femeie dar nu am încercat să descopăr cine este ea. Copilul era mic, avea nevoie de mine ca mamă, avea nevoie și de tată însa dacă el nu era prezent a trebuit să-i țin locul eu. A lipsit puțin până la prima palmă apoi următoarele au apărut din senin fără un real motiv.

Nu am suportat ideea violenței fizice și am plecat, cu fetiță cu tot, la părinții mei. Nu m-au ajutat deloc, din contra, m-au sfătuit să mă întorc acasă pentru că ar fi râs tot satul. Și apoi îmi zise
tata: „Cine crezi că te mai ia cu un copil legat de fustă? N-ai să găsești unul mai breaz”.

M-am întors deși știam că va fi la fel sau mai rău. A fost mai rău. Luam bătaie cu program, în fiecare seară măcar o palmă. De ce? Nu mai conta… Am înduplecat-o pe mama să îmi țină fetița la ea și a acceptat. Așa am ajuns în Italia. Omul meu nu a făcut scandal la plecarea mea cum credeam că va face, mergea și vedea fetița sporadic și nu o întreba niciodată dacă bunică-sa are ce să-i dea să manânce, în schimb devenise burlacul veșnic în cautarea unei femei, era veșnic în calduri.

Primul an în Italia a fost iadul pe pământ, duceam lipsa fetiței, adormeam plângând de dorul ei și la fel mă trezeam. Blestemam în gând și perna pe care dormeam pentru că nu-i în stare să îmi ușureze somnul și să mă ajute să îmi odihnesc mintea și sufletul. Munceam în casa unor bătrâni iar copiii bătrânilor veneau des și controlau dacă parinții lor sunt îngrijiti bine. Nu a fost simplu să mă adaptez la modul lor de viață și la pretențiile lor, dar atunci când nu ai altă alternativă accepți ceea ce ți se oferă și mergi înainte.

Am fost un om muncitor, nu m-am dat în lături la greu iar munca fizică era mult mai ușor de suportat decât greul ce-l duceam în suflet de dorul copilului meu. După un an am plecat acasă, în concediu. Fetița nu m-a mai recunoscut. M-a durut atât de tare că m-am închis într-o cameră și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Atunci am jurat că în cel mai scurt timp îmi voi lua copilul cu mine. Nu a fost simplu deloc, la întoarcere, să conving copiii bătrânilor că mai pot ramâne cu părinții lor doar dacă îmi aduc și copila acolo. Inițial nu au acceptat, crezând că prezența fetiței nu îmi va mai permite să am grija de părinții lor cum trebuie și mă voi ocupa doar de copil. Și pe bună dreptate, în locul lor și eu aș fi gândit la fel. Salvarea mea a fost medicul de familie al bătrânilor care îi vizita acasă periodic.

Bătrâna avea un început de Alzhaimer iar un copil în preajma ei ar tine-o ocupată și ar putea-o responsabiliza, astfel mi-a fost acceptată cererea. În acel moment am simțit că o fericire mai mare nu există, în acel moment m-am simțit un om împlinit, o mama care are ceea ce merită: copilul alături.

De atunci au trecut 9 ani, bătrânii au murit amândoi iar eu și puiul meu locuim într-o casă închiriată, aproape de școală, avem în apropiere un parc unde, în timpul liber, ne zbenguim. Eu am găsit o muncă pe care o pot gestiona în funcție de programul de școală al fetiței: curăț scări de bloc în cartierul unde locuim. Sunt întrebată des dacă ne vom mai întoarce în România și de fiecare dată răspund la fel: suntem fericite amândouă, aici ne-am găsit liniștea și fericirea, de ce să încercăm să le găsim în altă parte dacă deja le avem?

Rodica R.

editor: Doina Mustățea

Nota redacției:

Poveștile sosite la redacție au stârnit un val neașteptat de reacții, cele mai multe pozitive, aducând în prim plan o problemă reală a României. Emigrația. Articolele noastre au strâns mii de like-uri, deși unele povești au fost preluate de alte ziare, fără a fi menționată sursa. Noi suntem inițiatorii acestei „campanii”. Se numește Dulce și Amar- Condamnați la străinătate și este o carte scrisă de voi, cititorii noștri. Pe Facebook vom anunța când va fi lansarea. O carte ce promite să intre în fiecare suflet. Veți râde și veți plânge…

Povestea Rodicăi va fi inclusă în cel de-al doilea volum Dulce și Amar – Condamnați la străinătate.

Aveți mai multe detalii aici: https://www.emigrantul.it/dulce-si-amar-o-rubrica-a-badantelor-in-emigrantul/

 Luminita Mirela Negoita

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it