Dulce și Amar: „În România nu mai am nimic”

Mă numesc Vali. Mai am trei frați și locuiesc de 15 ani în Italia.

În România nu mai am nimic, în afară de o casă la roșu, care a rămas ca un cocostârc, înaltă și singură, închisă cu scânduri, goală și fără ferestre, înghițită de bălării. Am reușit să o ridic când îmi doream să mă întorc în țara mea, când trăia mama, săraca, Dumnezeu să o ierte! Am plecat în Italia cu buricul verde, copil bărbat, plecat din cauza sărăciei și lipsurilor.

Ne-a crescut greu, săraca mamă, pe mine și pe frații mei. Tătelu’ a fost un alcoolic, iar mama s-a chinuit cu toți 4 să ne crească, așa cum numai o mamă eroină poate. Tătelu’ îi găsea mereu pricină să o bată.

Odată, nu am mai suportat, a lovit-o pe mama și eu i-am aruncat un fund de mămăligă în cap. Și-a scuturat capul turbat și și-a revenit. Eu nu mai mișcam, mi se tăiase respirația, nu știam ce o să-mi facă. I s-au umflat venele de la tâmple, s-a repezit furios către mine, înjurându-mă de Cristoși și Dumnezei. Eram împietrit, nu am vrut să fiu laș și să fug.

M-a smuncit și m-a trântit lângă perete, mi-a zis că mă omoară în timp ce îmi dădea pumni și pălmi în spate, în cap, picioare în fund, strângându-și buzele cu furie când lovea, ca și cum ar fi luat la bătaie un sac de cartofi, iar eu ghemuit, țipam și-mi țineam capul între brațe.

Mama țipa și plângea, implorându-l să mă lase în pace, că mă omoară, încercând să-l oprească, s-a aruncat pe el. Bestia ținea pumnii strânși, ochii i s-au injectat și bulbucat și a continuat să mă lovească, întrebându-mă dacă mai fac.

A început să-mi curgă sânge din nas, m-am oprit din plâns și i-am spus să se ducă dracului. Dacă aș fi murit atunci, nu mi-ar fi păsat. După câteva secunde, spre surprinderea mea, s-a oprit gâfâind și grohăind ca porcul. Am rămas să zac acolo jos și mama a venit la mine, m-a luat în brațe și nu mai simțeam nimic, doar capul îmi vâjâia, parcă l-ar fi strâns cineva în menghină.

După episodul asta, eu, mama și frații mei ne-am mutat la bunica.

Fratele cel mare s-a însurat și a plecat în satul vecin. Am rămas eu capul familiei. Am trăit într-o sărăcie lucie, nu aveam nici de unele și râdeau băieții și fetele de mine. Aveam 15 ani. Munceam cu ziua în sat. Am reușit să plec în Italia imediat după ce am împlinit 18 ani. Fratele mamei mele lucra de 3 ani în Italia și s-a oferit să ne ajute. Mi-a dat casă, masă și mi-a căutat de muncă. Am muncit în construcții și am învățat meserie. Mi-am adus un frate în Italia și șederea a început să nu mai atârne greu. Dacă nu ar fi fost mama, la care mă gândeam tot timpul, aș fi fost chiar mulțumit de viața mea.

Bestia a făcut cancer în gât și a dat ortu popii. S-au dus toți la înmormântare, eu nu. Nu mi-a dat o lacrimă. Mama nu divorțase de el, așa că, i-a rămas casa.

Mă gândeam la mama și mă rugam la Dumnezeu să o țină sănătoasă. Am adus-o în Italia. Nu a vrut să stea, ci să muncească și s-a angajat ca îngrijitoare.

Câștiga bănuții ei, iar joia și duminica venea la mine și-mi facea mâncare, curățenie, îmi băga hainele la spălat. În afară de fratele cel mare, care a rămas în România, toată familia era cu mine, eram fericit. Am cunoscut o ardeleancă dulce și m-am căsătorit.

Mama s-a îmbolnăvit de cancer mamar. În Italia i-au făcut masectomie.

Și-a pierdut locul de muncă și făcea naveta între Italia și România pentru tratament, dar era o luptătoare, zâmbea mereu și lua cancerul la mișto. Asculta melodia lui Alex Baroni, „Speriamo” și spera și ea, ca în acea melodie, să fie „cancro” (racul) doar un semn din zodiac.

Era vara anului 2010. Ne-am făcut bagajele să mergem în România, în vacanță. Frații mei erau nerăbdători și încântați. Era primul lor drum către România.

Mașinile erau încărcate ochi și eram așa de emoționați, încât ne făcusem bagajele cu câteva săptămâni înainte, nici nu mai dormeam de câteva seri. Ne reuneam cu toții după ani de zile…

Ne-am pornit la drum într-o dimineață senină de august, ne opream prin benzinării, ne așteptam, ne povesteam și făceam glume unii cu ceilalți, imaginându-ne ce primire o să ne facă fratele cel mare când ne-o vedea pe toți la poarta lui. Mama râdea și ne mărturisea că-i lipsesc foarte tare nepoții, că pe Ioana, cea mai mică dintre cei trei, a văzut-o când avea două luni, iar acum avea aproape un an.

În Ungaria am făcut popas. Am pus semnalizarea și avariile, să mă vadă frații mei, și am tras în benzinărie. Mama s-a dus la toaletă, eu am aprins o țigară, iar nevastă-mea pregătea sandviciurile. La scurt timp am auzit gălăgie, forfotă, nu știam ce s-a întâmplat și le-am spus fraților mei să rămână la mașini, ca mă duc eu să văd. A murit mama…

Mirela, 37 de ani

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it